Englezeşte cu profesor sau Domnişoara Margareta
de Constantin M. Popa
Apariţia Margaretei în micul port dunărean stârni senzaţie. Tot felul de zvonuri, unele se vor dovedi adevărate, făcură înconjurul orăşelului, dar nimeni nu putea afirma ceva precis. La cârciuma lui Dună, transformată în Bufet, bărbaţii răsturnau scaunele când venea vorba despre nurii tinerei profesoare de engleză. E adevărat că, în unele zile, se mai spărgeau şi câteva pahare, cioburile lor însoţind marea nedumerire: ce să caute aici, unde limba rusă este încă în vogă, o dăscăliţă de engleză? De altfel, directorul liceului le strecurase ideea că domnişoara îi va părăsi curând, aşezarea aceasta, sufocată de nisipuri, nu va fi şi pentru ea (aşa cum declarase chiar englezoaica), un punct terminus, un ending. Predictibilitate rezonabilă, dacă ne gândim că la acea dată existau, în învăţământul local, doar puţine ore de engleză disponibile. Câteva case mai jos, în fostul magazin Licurici, azi Librăria noastră, protipendada feminină îşi măcina invidia iscată de frumuseţea cam fanată, decolteurile nepotrivite, pantalonii provocatori, ochii de strigoaică ori glasul strident al Margaretei. Soborul de ţaţe cu pretenţii pipăia parcă fiecare amănunt din alcătuirea veneticei cu o limbă plină de venin.
Nici la şcoală lucrurile nu stăteau altfel. Toţi se întrebau de ce o absolventă eminentă (aşa reieşea din copia diplomei ce atesta absolvirea examenului de stat cu media 10) optase pentru un post incert. O decepţie în dragoste? O pată din trecut ce trebuie ascunsă? Un gest de frondă? Gustul aventurii?
Zilele treceau, Margareta părea să nu dea importanţă curiozităţii cu care era privită şi nici nu lăsa impresia cuiva preocupat de strângerea bagajelor. Stătea cu chirie într-o cameră mobilată la Miridoance. Îi plăcuse căsuţa grecoaicelor, fete bătrâne rămase dintr-un veac trecut împreună cu leandrii lor, cu tabieturile şi amintirile altor vremuri. Domnişoara Caliope cânta, uneori, la pian, iar sora mai mare, Sofia, punea pe foc ibricul cu Franck cafea (redenumită Cicoarea) şi pregătea ceştile pentru ghicit: Fetiţa mea, i se adresa noii chiriaşe, nu e bine să stai singură cât e ziua de lungă. Te ofileşti între cărţi, te cuprind gândurile rele. Mai bine, hai în grădină, să admirăm promenada de seară.
Locuinţa, de un alb strălucitor, a celor două domnişoare, străjuia intrarea spre tunelul deschis de nemţi către apele fluviului, în timpul primului război mondial. I se spunea impropriu tunel. De fapt, era o largă alee săpată în malul înalt al Dunării şi frecventată acum de plimbăreţii căutând răcoarea falezei sau apa cristalină a izvorului Baba Lupa.
Tot aşa a păţit şi fratele nostru, Anghelache. Visa cai verzi pe pereţi! Nu-l scoteai din doxuri şi atlase. Toată ziua vorbea de Beirut, Bombay, Hallifax, Valparaiso şi ce s-a ales de el? S-a trezit flăcău tomnatic, funcţionar la Spitalul orăşenesc. De altfel, chipeş, educat, sensibil... Ai să-l cunoşti într-o zi.... Dintr-odată, Margareta se simţi rău. O senzaţie de greaţă îi inundă trupul înfiorat de sudoare. Presimţea, în cuvintele bătrânei, o intenţie nu prea abil ascunsă. Aceeaşi stare o cuprindea ori de câte ori cicălitoarea ei mamă o îndemna să se mărite, găsindu-i partidă după partidă (toate excelente), fără să capituleze, fără să se resemneze în faţa rezistenţei din ce în ce mai hotărâte. Refuzul căsătoriei nu avea vreun motiv raţional. Sentimentul respingerii unui posibil mascul era atât de puternic, încât îi consolidase convingerea că nu are altă soluţie pentru incredibila ei calitate de a se menţine în formă. În ea nu sălăşluia un suflet uscat. Dimpotrivă, trăia cu intensitate întâlnirea cu oamenii aflaţi în suferinţă. Se emoţiona, mai ales, când citea despre războaie, calamităţi naturale, epidemii ţi spectrul apocalipsei o urmărea pentru mult timp. Aştepta, ca la ieşirea de la un spectacol terifiant, revelaţii. Aşteptarea, însă, o obosea şi, în cele din urmă, o plictisea, anihilându-i până şi dorinţa de a trăi.
Anul şcolar începuse, directorul liceului, la comanda Inspectoratului şcolar judeţean, îi alcătuise o catedră mozaic, din numai patru ore de engleză, restul, istorie, desen şi sport. Margareta intrase în rutina zilnică, parcurgând acelaşi traseu sub privirile noilor ei concetăţeni. Trecea pe lângă piaţă, lăsa în dreapta turnurile crenelate ale uzinei electrice, ocolea Monumentul, apoi, în stânga, ignora Palatul şi se oprea în faţa porţii Miridoancelor contrariată, nevenindu-i să creadă că mersul ei legănat (coapsele languroase) făcea bărbaţii să întoarcă privirile şi să chicotească într-un mod ciudat.
Într-o seară, spre sfârşitul lui septembrie, îl cunoscuse pe Anghelache. Blond, înalt, fratele grecoaicelor vorbea smucit şi inegal. Făcea eforturi vizibile să-i intre în graţii povestind tot felul de întâmplări. Margareta reţinuse doar un episod tragi-comic din anii ultimei conflagraţii mondiale. Un şlep al armatei germane în retragere eşuase cam în dreptul debarcaderului şi încărcătura (mirodenii, fructe exotice, stafide) fusese depozitată în magazia Licuricilor. La câteva săptămâni, paznicii ruşi observaseră că pe sub uşa grea de stejar se scurgea un sirop cafeniu şi mai-marii lor hotărâră să împartă localnicilor nevoiaşi cutiile de carton cu stafide. Un Alioşa, cu automatul pe piept, arunca mulţimii adunate câte o cutie. Ia şi tu! Na şi tu!. Între cei ce se îmbulzeau îşi făcu loc un bătrânel distins, cu costum şi cravată: domnul Vănţulescu, proprietarul magazinului din centru, Articole de menaj. Când îl zări, Alioşa se repezi ca un animal de pradă, îl apucă de cravată şi, în limbajul lui abia perceptibil urlă: Tu burjui! Tu ce cauţi aici? Te împuşc, mama ta de burjui!... Margareta nu mai auzise restul. Intrase deja în starea de fantomă. Sesiză într-un târziu doar că domnişoara Sofia vorbea cu vocea mamei. Noaptea visă unica fiinţă pe care o adora necondiţionat. Era îndrăgostită de Florence Nightingale, celebra infirmieră din timpul Războiului Crimeii. O văzu într-un cort plin cu răniţi, aşa cum o prezentase Anne Pottiger Saab în cartea sa despre the Crimean War. Volumul, citit în anii studenţiei la biblioteca de la British Council, îi deschisese perspectiva unei vieţi fără profit imediat şi o contaminase, în acelaşi timp, cu un fel de sindrom al culpabilităţii, tratabil, credea ea, doar prin asceză şi, desigur, orice altă formă a sacrificiului de sine.
Se apropia 25 octombrie şi întreaga dăscălime a orăşelului intrase în alertă: se anunţase inspecţia unei brigăzi de la Inspectoratul şcolar, condusă de însuşi tovarăşul Bastarache, inspectorul general. Profesor de română, cu studii de scurtă durată şi la fără frecvenţă, făcuse repede carieră, ajungând în Comitetul judeţean de partid prin osârdia dovedită în aplicarea directivelor venite de sus. Ca oricărui destoinic activist, îi plăceau şedinţele interminabile. În rândul profesorimii circula o replică faimoasă rostită de el cu ocazia tradiţionalelor consfătuiri ale cadrelor didactice: Tovarăşi, noi trebuie, când predăm metafora, să pornim nu de la exemplu spre definiţie, sau de la definiţie spre exemplu, ci invers!. Cu un astfel de personaj avea să dea ochii (şi mâna) Margareta.
Inspectorul general, însoţit de doi subalterni, intră în clasă. Privind pereţii tapetaţi cu imaginile realizărilor de succes ale socialismului, el se adresă elevilor: Sunt inspectorul general Bastarache! Ce sărbătoare importantă aşteptăm cu toţii? Clasa (instruită din timp de către îndrumătorul U.T.C.) raportă în cor: Ziua Forţelor Armate. Şi în ce dată sărbătorim evenimentul?, continuă generalul. Pe 25 octombrie, veni răspunsul. Cum se spune în englezeşte 25 octombrie?. Trezită în plin absurd, Margareta, cu o violenţă pe care nu şi-o ştia, strigă de la catedră: Să nu spuneţi, că vă ia dracu! Să spună el dacă e deştept!. Inspectorul părăsi furios clasa şi hotărî, pe loc, mutarea disciplinară a celei ce-l înfruntase atât de umilitor pentru autoritatea lui. Maşinăria sofisticată a demonicului se pusese în mişcare. De atunci, izolarea Margaretei devenise aproape totală.
Condamnată să predea la seral (orice altceva), umbla cu un felinar, pentru că penele de curent electric se înmulţiseră. Teama de întuneric, mai ales de acela din interiorul unor semeni, se amplificase de când un coleg, al cărui teribilism era bine cunoscut (trimitea subiectele pentru teză din bufetul lui Dună şi se lăuda cu un penis noduros), îi ţinuse calea şi încercase o cucerire la minut, bruscând-o. Margareta îl respinsese cu vorbele modelului ei: No sex please, you re British!. Surprins, colegul îşi reprimă stupefacţia şi furia hotărât să se răzbune. Mânat de impulsuri vanitoase, lansă, la adresa tinerei lipsite de apărare, porecla doamna cu lampa (o lampă care filează, evident), fără să ştie că, de fapt, chiar idolul Margaretei purtase supranumele de Lady with the Lamp.
Spre primăvară, Margareta dispăru. Miridoancele nu reuşiră să dea niciun indiciu plauzibil. Unii oameni susţineau că o întâlniseră, coborând bulevardul, cu valiza, spre gară. Alţii spuneau că s-ar fi îndreptat, prin tunel, spre Dunăre. În fine, câţiva navetişti credeau a o fi văzut în spitalul din Poiana, îmbrăcată în alb şi mărturisind tuturor că se numeşte Florence.
|
|