Prozatorul român, ataşat îndeobşte temelor tradiţionale şi toposului autohton, părăseşte rareori arealul familiar pentru a se aventura în alte zone geografice, cu problematica lor specifică explorată în cunoştinţă de cauză prin contact direct sau în urma unei minuţioase documentări livreşti. Din acest punct de vedere, cel de-al patrulea roman al lui Florin Logreşteanu, Casa cu iederă (Contemporanul, 2010), constituie o raritate, autorul reuşind să pătrundă în meandrele conflictului ce a bulversat spaţiul ex-iugoslav şi să recreeze, plauzibil şi convingător estetic, treptata alunecare a unei părţi a lumii balcanice în haosul războiului multietnic.

„Casa cu iederă” este o vatră de vieţuire inconfundabilă, a cărei identitate o reprezintă cele două dimensiuni: cea interioară, cu locatarii ce aparţin unor etnii diferite, şi cea exterioară, populată de felurite păsări aflate sub atenta supraveghere a bătrânului păsărar Hader, un fel de Papageno tragic, făcând legătura între planul istoric al acţiunii şi perceperea acestuia într-un supraregistru magic. El străbate un teritoriu „minat” la propriu şi la figurat şi observă cum Armata mecanizată, personaj abstract dar a cărui prezenţă obsesivă, ameninţătoare, se va face din ce în ce mai mult simţită prin restrângerea insulelor de libertate încă neîncercuite de sârma ghimpată şi prin demonstraţiile de forţă ale tancurilor care zguduie şi erodează temeliile oraşului traversat periodic, la ore fixe. Cutreierat de coşmaruri iluminatorii, Hader susţine perspectiva grotescă asupra evenimentelor: „ceea ce i se păruse întinderea mâloasă de apă nu era decât sânge şi scursoare de la carnea animală intrată în putrefacţie. Colcăiau în băltirea neagră – roşiatică viscere uriaşe de vită, păsări de casă cu capetele şi picioarele smulse, carcase galbene de porc, boşogi uriaşi, ameninţând să explodeze şi să se transforme în gaizere de puroaie şi mii de milioane de viermi cât degetul mare de la mâna unui om, disperând să supravieţuiască în hrubele pulpelor cabaline, ovine şi galinacee. Într-o parte, scheletul aproape intact al unui cal...”. Canalul colector pestilenţial, stârvurile de cai, gropile comune din vremea altor războaie atestă un delir al răului şi potenţează momentele tulburi de violenţă, când se recurge la atitudini şi soluţii extreme, ca în cazul grupului de sârbi conduşi de studentul naţionalist Miladin, ucis în ambuscada organizată la ordinul comandantului albanez Godiam Themo. Există în conflictul ireconciliabil între orgolii, frustrări, umilinţe, suspiciuni, ură, stări de care sunt deopotrivă animate cele două tabere, sârbă şi albaneză, o gradaţie a tensiunilor, culminând în izbucnirea Apocalipsei războiului, cataclism afectând însăşi ordinea cosmică. Sub privirile aromânului Ioan, Carul Mare se mişcă încărcat cu soldaţi, discul Lunii pârjoleşte iar stelele se agită haotic şi se prăbuşesc peste loitrele Urselor. Focul şi Moartea lasă în urmă „cratere, prăpăstii, stânci contorsionate înspăimântător”. Naratorul / autorul controlează desfăşurarea unui scenariu al ieşirii din istorie, privilegiind marle viziuni catastrofice.

Pe fundalul traumei colective se derulează dragostea, devenită imposibilă, între albaneza Alma şi sârbul Adnan, ambii arheologi reputaţi, contrariaţi până la bulversare de intruziunea politicului în domeniul ştiinţei, cu imperativul recunoaşterii hazardate a unei anume priorităţi.

Roman al scrutării istoriei recente, Casa cu iederă, dincolo de excelenţa scriiturii, se remarcă printr-o arhitectură atent construită din flash-back-uri, monologuri interioare, fire narative vizitate alternativ, simetrii (Casa are dept pandant Terasa, proprietatea aromânului Ioan, loc de întâlnire şi de colportare a veştilor ce aduc, într-o colectivitate aparent trăind în cadrele prestabilite ale normalităţii, incertitudinea, confuzia, acumulări explozive), dar şi un simbolism transparent, a cărui decodare nu presupune niciun efort (iedera, salcâmii, canalul, Monstrul).

Tipologia, ilustrând preocupări şi vârste diferite, este desenată cu aplicaţie, în deplină concordanţă cu criteriul autenticităţii, deşi mulţi eroi acţionează „sub acoperire” sau poartă măşti (în funambulescul, frisonantul carnaval al nunţii visate de Alma). Am subliniat cuvântul „eroi” pentru a atrage atenţia asupra „feţelor ascunse” din episodul tramvaiului care circulă tot „sub acoperire” între staţii marcat semnificative: Biserica Arsă, Penitenciarul de maximă siguranţă, Crematoriul, Cimitirul Eroilor („Aici în afara eroilor nu intră nimeni”), Groapa comună şi Tancodromul, repere ale crizei devastatoare. Sarcasmul şi ironia devoalează atitudinea auctorială care, trebuie precizat, păstrează un perfect echilibru în analiza procesului de radicalizare a trăirilor până la psihoza colectivă (fapt precizat, de altfel, şi de Eugen Negrici, în recomandarea sa transcrisă pe coperta a patra a cărţii).

Nu ştiu dacă finalul romanului aduce perspectiva intrării într-un alt timp, cu toate că apariţia grecului Chiril, reprezentant al civilizaţiei şi al raţiunii, nu este deloc întâmplătoare. Oricum, Casa cu iederă solicită o faţadă nouă, „modernă”, promisă de antreprenorul yankeu.

Florin Logreşteanu deţine subtila însuşire a „ochiului miriapod” care vede renaşterea în formele atroce ale dezastrului, precum într-o poezie a lui Liviu Georgescu: „ninge din creier cu creste de cocoş/ rigole râd cu buzele de sânge/ şi dimineaţa se înalţă pe valul de capete tăiate/ iar într-o ţeastă în gaura făcută ieri de glonţ/ un cuc şi-a întronat un cuib”.