| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Constantin M. Popa6 Ianuarie Din chipul tatălui, sub fotografia sepia, a rămas doar însemnarea dantelată: mort în război, în 1943. Ţip împotriva ghilotinei, amintirii îi dau foc şi marginile înnegrite se strâng în cenuşă ca înălţarea unui pod din veacul de mijloc, pentru trecerea duhurilor dezorientate. Simt şenilele generalului necunoscut, triumfător, cu uniforma descusută sub greutatea decoraţiilor, zdrobindu-mi oasele împrăştiate spre capătul lumii, direcţie de luat în seamă la ora împachetatului în gheaţă. Ochii îmi ard degeaba, plictisiţi în faţa celor văzute până acum nimic nu mai seamănă cu lacrimile înghiţite de valurile peste care pluteşte crucea bobotezei. Beau apă sfinţită atât cât să nu aud cum despre mine se spune încă: născut în război, în 1943, deşi, cinicul, binevoitorul taximetrist Charon îmi deschide, îndatorat, portiera. Arte vizuale Pietrarul adăpostit lângă muzeu întâmpină din marginea sa răsăritul soarelui punând zadarnic iar şi iar aripi trupurilor goale sfidătoare blasfemie când aripile se înalţă singure înghiţite de umbrele crucificării când caii purtători de suflete învaţă limba inadecvării când strivitoare gramatica destinului îl umileşte în lutul mediocrităţii Agăţat de fragila schelă a iluziei priveşte zborul şi-l sechestrează într-un fel de instalaţie cutremurată de nechezatul haotic al retoricii apocaliptice fără să ştie că uimitorul sculptor cu degete oarbe a modelat deja lumina această lume inscripţionată pe zidul despărţitor Anno Domini 2012. Ceremonii de avarie Mulţimea petrece. Sunt martorul ceremoniilor de avarie când turmele îmi invadează sângele când haitele dansează pe trupul meu sfârtecat când scâncetul zilelor mi se opreşte în gât. Propria imagine se uită la mine cu ochi desabuzaţi mistuiţi în mâzga infernului cerşind o referinţă salvatoare un contrast muzical precum Baletul umbrelor fericite. Frumuseţea care ucide amintirea lui Gluck ireversibilul şi imensul mormânt al iluziilor în timp ce către cerul străin acoperit cu nori deja otrăviţi se ridică trâmbele de fum ale altarelor sfârâinde meschine ofrande aduse unor zei înecaţi în grăsimi. Petrecerea măştilor mortuare continuă. Desenul din covor Covorul-peretar se destramă sub crusta poemului cât e ziua de mare imprudent privesc sforile albe nepăsătoare urzeli necunoscute praguri şi ochi sceptici de parcă deschid hăuri şi porţi spre casa spiritelor viscole în contorsionări de carnaval rostogolesc fâşii din cerul spart gheare ciocuri traiectorii de păsări bizare sau de fulger ascuns germinând frica frigul lumii şi dârele ţesăturii în cuvântul anevoios ce loveşte magice bifurcaţii cum să înţeleg numele zăpezii cum să trec prin zidul orb încadrat de şerpuitoare stinse culori de unde să apuc firul Ariadnei de unde să rup firul Torcătoarelor de unde? Piscina judecătorului În timpul războiului pivniţa de pe strada Harşu devenise adăpost antiaerian era singura construcţie solidă din cărămidă nemţească şi prin urmare de încredere când înspre gară cădeau bombele ca nişte diavoli fulgeraţi în căutarea sufletelor ghemuite oamenii se cutremurau odată cu pământul ţipete scurte adânceau în ziduri spaima întunericul plutea printre gânduri lacrimile inundau cei doi ochi ai beciului protejaţi de geamul subţire pe care premonitoriu se încrucişau câte două benzi albe asemeni unor prapuri pulsând peste lume cineva neştiut săpa cerul în neoprite spiralări în inutile zvârcoliri spectrale în sfâşierea sirenelor ce vesteau sfârşitul alarmei vecinii se grăbeau spre casele lor umbre nervoase prin aerul fracturat scăpate din groapa comună fără să bănuiască înecarea de acum în lăuntrica şi lenta saturare cu apă a pivniţei. |