După succesul romanului Viaţa lui Kostas Venetis, noua carte a lui Octavian Soviany, Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală (2 vol.), a fost întâmpinată cu destulă mefienţă. Cauzele se găsesc în percepţia autorului ca discipol al incomodului, pentru mulţi, Marin Mincu, precum şi în reticenţa acceptării unui concept pe filiera italiană (Angelo Guglielmi) într-o epocă dominată de teoriile născute în spaţiul anglo-saxon. Dar ce este, în fond, experimentalismul? Determinarea conceptuală propusă de Octavian Soviany are ca punct de plecare considerarea noţiunii în cauză drept o neoavangardă „care şi-a modificat radical însă atitudinea faţă de tradiţia artistică, trecând de la contestaţia zgomotoasă (specifică avangardei istorice) la interogarea fertilă a acesteia”. Transavangardă sau „avangardă perpetuă” (în formularea lui Marin Mincu), experimentalismul este forma de supravieţuire a acesteia, având ca noutate „explorarea limitelor actului creator, ale limbajului şi comunicării”. Chiar dacă, de cele mai multe ori, reconcilierea între teorii pare imposibilă, în câmpul calm al reflecţiei se impune evidenţa că a vorbi despre neoavangardism, neoexpresionism, postmodernism etc. reprezintă doar un act de deviaţie semantică a conceptelor. Octavian Soviany este, el însuşi, un critic prea experimentat pentru a menţine experimentalismul în stadiul bunelor intenţii (fie şi polemice) de a concura / înlocui termenul de postmodernism, cu scopul scoaterii din inerţie a rutinelor interpretative, fără a-i circumscrie un set de „categorii ideologice şi estetice” care să-l definească. Pe de o parte, racordare la epistema dominantă a epocii, pe de altă parte restaurare / extindere la rangul de „ductus intelectual” (Monica Spiridon) a unei noţiuni-umbrelă, de largă cuprindere, abordările lui Soviany vizează tocmai fixarea unor repere teoretice expuse rezumativ (justificare a subtitlului cărţii de „compendiu”).

Sunt, astfel, distinse patru categorii ideologice: nihilocentrismul (orizontul apocalipticului), ontologia mortalităţii („gândirea slabă” a lui Vattimo), teroarea somaticului (omul corporal, sexul, obezitatea ca redundanţă neînfrânată a unui organism viu), starea de cvasi (omul amputat, „fiinţă reasamblabilă la nesfârşit”).

Aceeaşi concentrare analitică, menită mai degrabă să demonstreze precaritatea diviziunilor pedante dintre categorii, caracterizează elaborările din sfera esteticului. Sunt acreditate, astfel, extazul schimbării pus sub semnul hipermodernităţii, poetica jocului (angoasa „căderii din centru” este înlocuită de voluptatea rostogolirii pe cerc), poetica semnului (productivitatea textului) şi literatura „cu riscuri” (aventura limitelor).

Dacă excursul teoretic relevă o precipitare livrescă prin aglomerarea paginii cu ecouri multiple ce vin din exerciţiul de studios al autorului (Jean Baudrillard, Michel Foucault, Zygmunt Baumann, Gilles Lipovetsky, Jacques Le Rider, Nicole Aubert, Roland Barthes, Julia Kristeva, Giampiero Comolli), apropierea de zona experimentalismului românesc privilegiază „momentul oniric” în perspectiva precizărilor teoretice aparţinând lui D. Ţepeneag sau Leonid Dimov. Principiile de creaţie formulate de onirici inspiră, crede Soviany, tentativele de înnoire a ideii de poeticitate făcute de reprezentanţii a ceea ce el numeşte „Grupul 80” (Mircea Cărtărescu, Nichita Danilov, Simona Popescu, Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun).

Încercând să deceleze direcţiile şi liniile de evoluţie ale experimentalismului poetic românesc, Soviany conferă demersului său un sens al excluziunii pentru a statua accentele proprii construcţiei sale. Sunt aduşi în prim-planul atenţiei „poeţii obiectelor” (George Almosnino, Constantin Abăluţă, Gheorghe Grigurcu) şi cei ataşaţi anecdoticului citadin (Mircea Ivănescu, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coşovei, Alexandru Muşina, Ioan S. Pop, „mizerabiliştii” Grupului 2000), oniricii şi liricii vizionari (Dimov, Mazilescu, Ion Mureşan, Vasile Baghiu, Claudiu Komartin, Ştefan Manasia etc.). Luxurianţa antipoeziei, tentaţia deriziunii, poezia redusă la propria ei parodie conturează o direcţie ilustrată de Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Petre Stoica, Mircea Cărtărescu sau Mircea Ţuglea. Pulsând de seve carnale se arată lirica feministă (Angela Marinescu, Nora Iuga, reprezentantele Grupului 90), în timp ce spiritul textualist, elaborarea limbajului „de unică folosinţă” îi preocupă pe Şerban Foarţă, Aurel Pantea, Răzvan Ţupa, Bogdan Ghiu.

Până la urmă, Cinci decenii de experimentalism (De la Nichita Stănescu la douămiişti) nu este altceva decât o nouă istorie a literaturii actuale, consacrată poeziei, cu o periodizare, aş spune, clasică, lipsită de stridenţele extravagante: Începuturile experimentalismului (1965-1980), Optzecismul (1980-1990), Poezia tranziţiei (1990-2000), Promoţia 2000 sau Farmecul discret al capitalismului.

Cartea lui Soviany, prin numele selectate, prin comentariul aplicat, răscolind materia lirică după ritmul sincopat al decupajului de citate, fără să o afirme explicit, rivalizează cu listele canonice ale criticilor şaizecişti, făcând să se audă rumoarea nestăvilită a noilor generaţii.

Înainte de a încheia, reţin cu interes puţinele secvenţe acordate creatorilor craioveni. Nicolae Coande, inclus în capitolul „Autobiografiştii”, este văzut ca „un poet cu program, care experimentează, după propria sa mărturisire, în fundătura homer, formula autobiografiei lirice, ridicate până la dimensiunile eposului burlesc şi parodic, căci, dacă «fundătura este propria mea viaţă contrasă subsidiar şi multiplicată în anomie», poetul îşi revendică, nu în mai mică măsură, ipostaza aedului buf şi depersonalizat, care a dobândit faciesul marionetei dezarticulate”. Cel de-al doilea (şi ultimul) compendiat, singuraticul Ionel Ciupureanu, apare ca „poet al duhorilor cosmice şi al protoplasmelor colcăitoare, al ţesutului bolnav şi al sufletului atins de cangrenă, cu cruzimi paroxistice şi imagini construite în maniera ecorşeului sângeros, actul poetic desfăşurându-se, în textele sale, după mecanica unui supliciu grotesc, pe al cărui parcurs sunt consumate pulsiuni tenebroase de agresivitate, dar mai ales de autoagresivitate”.

Subiect creator de sine şi sursă creditabilă de mesaj către lume, scrierea lui Octavian Soviany aparţine unui spirit viu, purtând la vedere o francheţe acută, gata de noi confruntări, de noi întâlniri cu poezia, cu literatura în general. Reverenţa discipolului nu obnubilează certa sa vocaţie de emul.