Găsise în caietele sale cu însemnări această frază: „Copacii care se apleacă au unduirea unor draperii de brumă albăstrie, o arcuire de păuni mirifici”. Zâmbeşte ridicând sprânceana pe care cunoscuţii o numesc „ironia”. Anvergura poetică a imaginii transcrise cine mai ştie de unde e flagrant contrazisă de zbuciumul ultimelor frunze răscolite cu violenţă, semn că uraganul „Frankenstorm”, cum titrează jurnalul la care este angajată, se apropie. Priveşte cenuşiul mat al cerului de octombrie parcă sfâşiat în zborul pescăruşilor rătăciţi.

Sosise cu o seară înainte, pregătită să se îngrozească la vederea butaforiei de Halloween. Aşteaptă întunericul şi apariţia copiilor mascaţi care, în schimbul tradiţionalului „Bon Halloween” îşi vor primi punguţele cu bomboane. Simte o uşoară nelinişte, un neastâmpăr nervos, provocate poate şi de schimbarea fusului orar. Încearcă să reintre în atmosfera locuinţei părăsite în urmă cu doar trei luni, când acceptase invitaţia colegilor de la subredacţia lor din Haga, dar mintea îi este cutreierată încă de imaginile înregistrate în avionul de Amsterdam.

La controlul de rutină premergător îmbarcării, remarcase o siluetă bărbătească, anacronică în peisajul obişnuit al marilor aeroporturi internaţionale. Trenciul elegant, pălăria cu boruri largi şi, mai ales, papionul verde-albăstrui o făcuseră să creadă că aparţin genului de distincţie deliberat cultivată. Îşi ocupase locul la clasa economic şi se văzuse flancată de domnul cu papion, în stânga, iar în dreapta de o femeie blondă, trecută bine de a doua tinereţe, întruchipând portretul robot al quebechezei „retronouveau”.

- Ştiţi, honorable madame, cu ce aeronavă zburăm? i se adresă în franceză călătorul din stânga.

Ridicase, surprinsă, din umeri şi murmurase:

- Cred că e un Boeing Douglas...

- Ei bine, honorable madame, greşiţi. Sau mai bine zis, ocultaţi un lucru esenţial: avionul nostru se numeşte „Audrey Hepburn”. Desigur, cunoaşteţi destinul acestei superlativ frumoase actriţe, olandeze într-un sens, dar hollywoodiană prin marile ei reuşite filmice. A murit de cancer acum douăzeci de ani, dacă nu mă înşel. Îi plăceau la nebunie creaţiile casei Givenchy. Era o rafinată...

După aproape trei ore de zbor, aţipise cuprinsă de oboseală. Volubilul domn, uşor jignit, îşi îndreptase atenţia spre un tânăr din rândul alăturat. Reţinuse, totuşi, ca prin vis, faptul că era profesor de studii culturale în cadrul HEC şi, pasionat de „poemul hudibrastic”, îl admira pe Butler. Participase la o conferinţă despre declinul sistemelor de învăţământ organizată la Strasbourg şi deplângea „starea deplorabilă” a universităţilor franceze.

Se trezea confuză, după scurte reprize de somn agitat, la sosirea periodică a stewardeselor. Galant, profesorul lăuda serviciile companiei KLM, „superioare calitativ celor oferite de Air France”. Într-un târziu, solicitase în regim duty free, „pentru amica mea din Montréal”, un flacon „Huile Prodigieuse”, marca Nuxe.

Doamna din dreapta urmărise pe tot parcursul călătoriei paginile ce se succedau pe micul ecran al unui e-book reader. Când se anunţase începerea operaţiunilor de aterizare, o auzise pe neaşteptate:

- Dragă, eşti româncă? Probabil trăsese cu ochiul în timp ce completase declaraţia vamală şi îi reţinuse numele. Dacă ai nevoie de o stilistă profesionistă, mă găseşti la adresa de pe cartea asta de vizită. Eu sunt Marianne Bacal.

Ajunşi pe faimosul PET, se pierduseră în mulţime.

Tresare la clinchetul puternic al soneriei de la intrare. Printre craniile, mâinile scheletice ieşite din pământ, pânzele de păianjen ale unui cimitir improvizat pe gazonul din faţa casei începe defilarea spiritelor, deopotrivă bune şi rele. Se lasă absorbită în cortegiul de fantome, zâne, piraţi, feţe schimonosite disgraţios menite să producă spaimă ori stupoare, sinistre zămisliri de panopticum. Abandonată unor încercări de coşmar, încearcă un ciudat sentiment al damnării.

*

O căutase peste câteva săptămâni. Trebuia să participe la un party pus la cale de Nancy, secretara lor de redacţie, şi se gândise că ar putea încerca o nouă culoare a părului. Salonul unde lucra Marianne se afla pe rue Laurier. Afară ploua, era încă devreme şi, pentru că nu mâncase nimic în acea zi, intră într-o mică patiserie „Au Pain Doré”, situată la intersecţia cu avenue Bloomfield. Îi plăceau torsadele cu cranberry, comandă una şi o cafea. Prin vitrină se zăreau turnurile asimetrice ale bisericii St. Viateur. Liniştea localului îi făcea bine. Lăsă paharul din carton fără să guste din cafea şi ieşi în stradă. Ploaia încetase, deschise însă umbrela cu un gest reflex , apoi traversă spre clădirea ce adăpostea un adevărat complex de înfrumuseţare. Intrarea secţiona în două marele SAQ de la parter. O găsi pe Marianne la etajul II, cu totul altfel decât se aştepta. Cu gesturi ferme, de patroană, repartiza lucrătoarele în funcţie de cliente şi de cerinţele acestora. Ea, personal, avea un cabinet cochet în care manevra dezinvolt aparatura de ultimă oră, pe bază de laser, necesară întreţinerii, dar şi recondiţionării corpului.

- Mă bucur, dragă, că ai venit. Eşti singura mea solicitantă româncă. Te aranjîm imediat. Îi puse în faţă un catalog cu modele şi, cu un zâmbet larg, continuă: Să ştii că, într-un fel, şi eu sunt româncă. Trebuie, dragă, să-ţi estompezi ridurile de expresie, până nu e prea târziu. Am adus din Franţa, am lucrat o vreme la Avignon, un „Revo RN 880” care face minuni în privinţa reconfigurării. Te programez pentru zece şedinţe. Ce zici?

A acceptat, sedusă de buna ei dispoziţie.

La fiecare întâlnire afla câte ceva din „viaţa de roman” a cosmeticienei.

- M-am născut, dragă, în România, la Oneşti. Părinţii mi-au oferit o copilărie, pot spune, fericită. Sau aşa o văd eu acum. Eram silitoare, premiantă, cred că aveam o voinţă de notorietate cu orice preţ, din moment ce participam entuziastă la toate „acţiunile” pioniereşti. Lăcomia succesului şi simplitatea bucuriei de copil se împleteau în tot ceea ce făceam. Am publicat şi câteva poezii în „Cutezătorii”.

Marianne mângâia distrată protuberanţele aparatelor ei şi, cu aceeaşi cordialitate jucăuşă preciza:

- Scriam despre natură, primăvară, naivităţi...

Altă dată, văzându-i faţa gravă, preocupată, riscă o întrebare:

- Cum ai ajuns aici?

- Prin 1973, părinţii mei şi-au depus actele de emigrare în Israel. Într-o zi, în recreaţia mare, toată şcoala a fost convocată în acele careuri specifice epocii. Directorul şi instructoarea superioară a unităţii de pionieri, cu o suspectă indignare, ne vorbiră despre fuga de acasă a doi băieţi dintr-a şaptea, ispitiţi de gândul unei bănoase cariere de miner. Era doar un prolog. A urmat „condamnarea ” mea. O activistă de la Consiliul judeţean al pionierilor îmi smulse furioasă însemnele organizaţiei, mă prezentă ca pe o „trădătoare de ţară”, care calcă în picioare, neruşinată, darurile pe care partidul, în neobosita lui grijă faţă de viitorul patriei ni le-a făcut. Căzusem din cerurile gloriei în ingratul iad provincial al oraşului. Mă ocoleau toţi, eliberarea documentelor întârzia, nu mai aveam prietene, eram ostracizată... Gest unic de subversiune, în răstimpul rămas până la plecarea noastră „definitivă”, n-am vărsat nicio lacrimă.

Asculta episoadele unei existenţe reamintite brutal, cu zonele ei de sumbru şi iraţional, ghicind sub crusta unui cinic histrionism tristeţea involuţiei.

- M-am căsătorit, dragă, eu, care aveam interdicţie de a mai veni în România, închipuieşte-ţi, cu un român stabilit în sudul Franţei, la St. Martin de Crau. Făcea afaceri în domeniul aparaturii electronice. Aşa l-am cunoscut, la nişte prieteni de familie. Din păcate, căsnicia n-a durat prea mult. Ne-am despărţit şi mi-am urmat drumul singură, cu singurul gând de a face băiatului meu, ce se născuse ca un divertisment exuberant devenit repede o problemă foarte serioasă, o, cum se spune, o situaţie. M-am căţărat, ca o iederă tenace, te rog să-mi scuzi înclinaţia poetică, pe zidurile din calea mea şi am răzbit.

Spre sfârşitul întâlnirilor săptămânale, deşi lipsită de vocaţia confidenţei, ajunseseră prietene.

- Să-ţi arăt o fotografie cu viitoarea mea noră. Valentin se însoară! Dragă, cum am să mă înţeleg eu cu ea? Nu ştie o boabă franţuzeşte. Ei, ce zici? Nu ţi se pare, dragă, puţin cam grasă? Da´ lasă, o aduc aici la tratament! Manechin o fac!

După ultima şedinţă intră în SAQ-ul de jos şi cumpără o sticlă de vin roze ieftin, „Nicolas Laloux”. Urma să plece, în curând, trimisă de ziar, pentru un reportaj în Panama. O invitase pe Nancy, al cărei soţ era chiar panamez, cu intenţia de a afla mai multe despre această ţară exotică.

Citise despre vechi ritualuri, despre populaţii insulare cultivând singurătatea absolută, despre „drumuri de suflet spovedind vânturile”. Cum Nancy întârzia, deschise ordinatorul şi parcurse un bizar e-mail „către destinatari confidenţiali”:

„Cu părere de rău, dar cu convingerea fermă că e cel mai bine pentru toţi, vă anunţ că am renunţat la responsabilităţile pe care le aveam la Le Devoir, azi, 31 octombrie. Nu cred că mai pot răspunde exigenţelor. Vă mulţumesc pentru colaborare! Iertare dacă în vâltoare v-am supărat (niciodată n-a fost cu intenţie)! Cu aceleaşi gânduri bune, Nancy.”

Când aprinse lumina în dormitor, observă icoana pictată pe lemn, în albastru, căzută lângă perete. Cuiul era la locul lui, agăţătoarea intactă, ferestrele bine închise.

Fără să-şi piardă cumpătul, adulmecă Semnul.