Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Coco şi Sylvie

        de Constantin M. Popa

Privea, cu satisfacţie, biblioteca sa, din noua garsonieră pe care o cumpărase imediat după ce Calea Unirii căpătase înfăţişarea actuală. Dispăruseră, e drept, câteva din reperele adolescenţei: cinematograful Rio unde filmele rulau „în continuare”, librăria Macedonski, magazinul La englezul sau celebra Dermata. Acolo îl însoţise el, proaspăt universitar, pe academicianul Graur, ce se lăsa greoi pilotat de către tânăra soţie. Asistase la o scenă de veritabil teatru bulevardier.

„Sandu, vreau perechea asta de sandale!”, i se adresase ea cu drăgălăşenie.

„Dar bine, scumpo, abia ţi-am luat unele de la Cocor

„Atunci, vreau două perechi!”, aproape strigă doamna ultimativ, iar bietul savant a trebuit să se execute.

Locuia şi acum „în zonă”. Şi când spunea „în zonă”, avea în glas ceva ambiguu, ceva între jenă şi mândrie, stări explicabile prin faptul că deţinuse, ani la rând, până la cutremur, o odaie igrasioasă, într-un imobil tip vagon, cu pompă în curte. Situată spre Bucovăţ, locuinţa adăpostea în camerele din faţă familia unui ştab pe la Sindicate, la mijloc se găsea intrarea ce dădea direct în bucătăria aşa-zisului apartament ocupat de „cadre militare” trimise pe termen scurt de la garnizoană, iar în spate, „cuibul” său, sufocat de cărţi şi vizitat de şobolanii din pivniţa, cu acces comun, de dedesubt. Era totuşi locul său, aflat la doi paşi de Muzeu şi de Catedrală.

Îşi amintea, ori de câte ori trecea spre Centru, de ziua când, elev de liceu, înlocuise un bătrân tutungiu în chioşcul de lemn, bine plasat între restaurantul Izvorul rece şi un fel de cofetărie-patiserie, peste drum de statuia lui Carada. Avusese o dimineaţă norocoasă, vânzând ziare şi ţigări. „Mărăşeşti”, „Carpaţi”, mai rar „Victoria”. Oamenii, grăbiţi, îi lăsau restul, cinci, zece, douăzeci şi cinci de bani, aşa că,  la  închidere, strânsese peste cinci lei,  cât să-i ajungă pentru un volum  din BPT. „Prin noi înşine”, părea să-i zâmbească figura de bronz a întemeietorului Băncii Naţionale.

De atunci, pasiunea pentru lectură îl acaparase cu totul. Citea orice, la întâmplare, mai cumpăra câte o carte accesibilă, visând noaptea întreagă acele minunate albume sau exemplare legate, cu titluri aurii, pe care nu şi le putea permite.

Aproape de Casa Cărţii o întâlnise pe Sylvie. Era profesoară la un cunoscut liceu din oraş.

„Coco, ce bine că te-am zărit”, îl oprise cu vocea încărcată de ecouri promiţătoare. „Cei de la facultate n-au vrut să-mi dea numărul tău de telefon. Adevăraţi cerberi” .  Ştiu că faci critică literară şi poţi să mă ajuţi...”

Bănuia că intervine pentru vreo cunoştinţă, dar se înşela.

„Vreau să public o carte şi-mi trebuie un sfat. Când pot să-ţi dau manuscrisul?”

A ezitat s-o invite acasă, aşa că i-a propus o întâlnire la cafea. Peste două zile s-au văzut la El Greco. Avea cu ea o plasă doldora de hârtii: coli bătute la maşină, file de caiet scrise de mână, fluturaşi prinşi în bolduri, ştraifuri. „Poate pui puţină ordine în ele”, îi zâmbi catifelat.

A parcurs, în liniştea garsonierei, maldărul de hârţoage. Pagini de jurnal, descrieri după reţetă călinesciană, reflecţii, încercări de dialog. Nu se lega nimic. La următoarea întâlnire va scăpa de corvoadă. Iar se înşela.

„Cum ţi s-a părut textul?”, îl urmărea cu o privire şireată.

„Poate iese un roman postmodern, cu abolirea oricărei rigori compoziţionale şi a coerenţei diegetice”, încercă o sugestie.

„A, dar e o operă autobiografică. Mi-am pus în pagină toată viaţa de până acum! Nu pot  suferi  distincţiile  tehniciste... Te implor să-i găseşti un titlu şi să mă recomanzi unui editor ca lumea!”

I-a pus în braţe „manuscrisul” şi i-a promis că va vorbi cu Jean, un prieten patron de editură.

După câteva zile o auzi triumfătoare la telefon:

„Îţi mulţumesc mult, domnul Jean a acceptat să-mi tipărească Vizita bătrânei doamne

„Eu propusesem, totuşi, Oaspeţii bătrânei doamne, pentru a nu-l copia pe Dürrenmatt.”

„Da, da, Oaspeţii...  Te mai rog ceva: să-i trimiţi domnului Jean la editură o frază pentru coperta a IV-a. Ştii cum s-o aduci din condei. Puţină tămâie, câteva neologisme, ceva comercial... !”

Coco se simţea strivit, înghiţit de un fel de monstru cu sâni proeminenţi.

S-a conformat, cu speranţa că vor înceta insistenţele proaspetei autoare.

Cartea a apărut destul de repede şi telefonul suna din oră în oră. Agasat, nervos, a ridicat receptorul:

„Voi avea sâmbătă lansarea romanului. Cred că vei rosti câteva cuvinte aşa cum numai tu ştii s-o faci!”, îl prinse din nou în capcană.

La două luni dup㠄lansare”, locuitorii urbei puteau vedea un cuplu strălucind de fericire, plimbându-se pe esplanada Teatrului Naţional.

 

Într-o bună zi, Sylvie îi scrise lui Coco, fără a-l mai impresiona nicidecum. Ea plecase din oraşul cu nume cuman (după ultimele cercetări) şi se stabilise în capitală. Coco îşi întemeiase şi el o familie, deşi îşi amintea din ce în ce mai rar de câte un sentiment în legătură cu care, după ce îl dezbrăca de cuvinte, constata că făcuse exces de expresivitate. Unii socoteau textele lui adevărate dezastre, chiar dacă, pentru a vorbi elegant, le putem numi doar neîmpliniri.

© 2007 Revista Ramuri