Anton Jurebie este un cronicar postmodern al existenţelor consumate în banal, autor de leptopiseţe care încorporează forţa ascunsă a unei ultragieri. Crudă în ingenuitatea ei, poezia din recentul său volum, Ultima vară pe Insecta, circumscrie un topos biografic, rememorator, contemporan cu declinul şi dezafectarea.
Anton Jurebie se legitimează ca rezident special într-un spaţiu carceral deosebit, închis între ape şi deschis, în acelaşi timp, pentru visare. Teritoriul se numeşte Insecta şi vieţuitorul, ultim gânditor al locului, este poet. Insecta poate fi orice: insulă, colonie, baracă, iar poetul o fixează, cu acele sale lirice, într-o panoplie metaforică a tristeţii şi singurătăţii: aripile insectei s-au frânt. / cu ele şi visele. / elicea care-nfrunta valurile / s-a rupt. va fi ultima vară pe insecta. / te gândeai că drogheta city ar putea fi o destinaţie. că punând ban pe ban ai putea fi primită cu / braţele deschise ale macaralelor. într-un cartier / cu case noi. pe aici se-nvârt şi ţeparii. / va fi ultima vară pe insecta / ultimul vis cu drogheta....
Alienarea pândeşte din toate cotloanele barăcilor de PFL, între pereţii cărora mişună insectele domesticite, stare potenţată, paradoxal, de reţelele de socializare: după ce au cercetat îndelung / barăcile şi împrejurimile:/ subsoluri nu există. le vom face noi. / aţi înţeles despre cine e vorba. // gândesc (?) strategii pe termen lung / şi planificarea înmulţirii spaciei./ dar se evită între ei. sunt / nişte interlopi care se respectă. // când vor pleca oamenii / vor organiza tabere. nu vor părăsi locul / din respect pentru insecta. stau toată ziua pe bloguri / se plictisesc. // studiază armele de exterminare / îndreptate împotriva lor. / cu cei de la deratizare s-au distrat bine. / şi, deocamdată, pe insecta e pace. // dar la drogheta, neamurile sunt în alertă..
Pe moldovenii stabilopozi, coninsularii poetului, şantierul îi transformă în materie inertă, refractară actului cultural. Pentru aceştia, Ovidiu nu reprezintă decât o etichetă pe sticla cu alcool, iar Dunărea, deşi prezenţă permanentă, e receptată ca marcă de coniac: în aceste zile când bat vânturile şi / insula se clatină / primii moldoveni stabilopozi / se rostogolesc în dunăre. // veneau aici cu mare poftă / să muşte din viaţă / şi ajungeau doar / să îndoaie bare de fier. / iar corăbiile tatuate / pe braţele lor / săltau din val în val / din an în an. // la sfârşit vor spune / în paharul pe care/ l-am băut în viaţa asta / a fost şi multă dunăre.. Impulsul redempţiunii eşuează în incompatibilităţi definitive, poetul ştiind, de altfel, că părăsirea ostrovului de către oameni nu echivalează cu un gest purificator, ci cu o zadarnică deratizare, fără efect.. Sunt puse în contrast derizoriul ultimei inventarieri, (finalul pe insecta a fost sfâşietor. / au tras la sorţi pentru / clanţe, becuri & dulii, / cuier, reşou, patru taburete, etajeră / (toate din fier beton) /oglinda de la baie nu se putea desprinde. /chiuveta picura mereu. / capacul de la budă. / şi-au pus iscăliturile pe pereţi. / au renunţat la postere. / chiar şi la ultimele achiziţii / METALIKA, KINGS OF LEON, RIHANNA, KYLIE MINOGUE, NICOLE ATKINS. / nu s-au gândit la robinete, calorifere / care au rămas, plângând. / la faţa locului sosise administratorul / însoţit de sectorist. / primul face o fişă de inventar / al doilea un proces verbal. / dar viaţa curgea înainte / nu putea fi pusă între coperţi de dosar. / el uitase ceva şi se întorsese. / dar NICOLE ATKINS dispăruse şi ea, / tot din tristeţe, de singurătate.), ca argument al autenticităţii, şi înfiorarea, fără efuziuni sentimentale, în faţa destinului, cădere bruscă în reflexivitate şi interiorizare la gândul că viaţa va lua un alt curs: (de-acum vara s-a dus. / va fi ultima noapte pe insecta. / dar ce, aia va fi noapte? / ţi-ai pus deja bagajele în maşină / şi somnul printre ele. / tot timpul pe fereastra aia / ai privit fluviul şi nu cerul. / viaţa care curge numai într-un sens? poate te-ai fi plimbat pe faleză / cum n-a făcut-o nimeni! / la capătul ei, spre baraj, / sta poetul. / era o noapte înstelată / şi stelele se aliniau, parcă, altfel. şi drumul vieţii tale va fi altul. / nebănuit. dar altul.).
La capătul verii, se prefigurează, chiar dacă estompat în ceaţă, un nou anotimp: lumina se scurge pe obraji. aşa începe toamna.