Într-un oraş care nu duce lipsă de poeţi, prezenţa romancierilor trece aproape neobservată, principala cauză fiind absenţa unor realizări epice într-adevăr notabile. Există, fără îndoială, prozatori craioveni veritabili, din păcate, cu puţine excepţii (Florin Logreşteanu, Jean Băileşteanu, Ion Munteanu, Horia Dulvac, Ionel Buşe), fără audienţă naţională. Între excepţii se situează şi Nicolae Pârvulescu, autor al unei cărţi apărute recent la Editura MJM, cu titlul Teza lui Costel, roman intimist şi social totodată, în care criza căutării de sine a protagonistului se proiectează pe un fundal de frescă istorică. Tânărul Cosmin, elev, apoi student eminent la Istorie, apără cu fanatism morala comunistă: „singura concepţie cu adevărat ştiinţifică despre natură, viaţă, lume şi societate este cea marxist-leninistă”.

Toate acţiunile lui şi, mai ales, limbajul au ceva din nefirescul îndoctrinării, din rigiditatea celui convins de adevărul absolut al ideilor sale. Dialogurile cu inteligenta sa colegă, Cristina, sunt de-a dreptul rizibile, neverosimile, trădând intenţia parodică a autorului. Fiinţă cu dublă identitate, Cosmin află că este fiul unei „trădătoare” şi al unui „deţinut politic, luptător împotriva regimului socialist”. Ocrotit de părinţii adoptivi, toleranţi şi înzestraţi cu simţ practic, se trezeşte într-o situaţie dilematică. Ceea ce, la un moment dat, se apropie de intriga unei telenovele, devine reflecţie asupra „condiţiei” „de individ, student, utemist, candidat de partid şi descendent al unor exploatatori ai oamenilor muncii înfiat în taină de nişte unelte ale acestora strecurate cu gânduri nocive în rândurile Partidului Muncitoresc Român”.

Suntem în anul 1964, când politica românească ia o nouă orientare, în vreme ce Cosmin descoperă „legea stimulării prin simulare”, cu alte cuvinte, indivizi ce se declaraseră duşmani încrâncenaţi ai socialismului, „muncind pentru bunăstarea familiei”, au cauţionat regimul. De altfel, se dovedeşte că morala nu este decât o mască a vulnerabilităţii şi a incertitudinii, totul fiind recuperabil şi clasabil. Traseul apostaziei lui Cosmin nu are atributele linearităţii, există momente de îndoială şi chiar de revenire naivă la vechile convingeri. Astfel, reîntâlnirea cu Cristina, la Predeal, unde receptează la modul „vomitiv” prelegerile debitate de obscuri activişti, e trecută, totuşi, prin filtrul filosofiei marxist-leniniste despre hazard. Cristina va fi prima care abdică de la morala comunistă printr-o atitudine radicală: „Morala comunistă? Trebuie să ne mai şi pişăm pe ea uneori”.

Intransigenţa se vede erodată de instinctele primare: sexul şi foamea. Cosmin are şi alte aventuri amoroase, cu Rodica, femeie de serviciu la facultate, şi cu Sorina, o colegă focoasă şi acaparatoare.

Teza lui Costel aparţine tipului de roman al exotismului social, convocând în pagină personaje ce îşi asumă duplicitatea în multitudinea de situaţii specifice unui anumit timp: şedinţe UTC, muncă patriotică, învăţământ politic, instruiri. Nu lipsesc nici frica de Securitate, injustiţiile profesionale motivate politic, dosarele de cadre, festivismele totalitare.

Dubla gândire şi dublul limbaj, turnurile contrafactuale („ce-ar fi fost dacă?”) susţin „poveştile” din spatele fiecărui actant, romanul apropiindu-se de structura unei saga de familie. Ajuns aici, i-aş reproşa autorului verbiajul jurnalistic (vezi comentariul asupra „planului Valev”), precum şi abundenţa unor amănunte menite să asigure acurateţea documentară a tabloului ficţional omolog cu cel real. Referinţele numeroase la spectacole, meciuri de fotbal, lecturi din literatura sovietică ecranează însă, uneori, glosele pe tema sincerităţii trăirii şi a participării.

În cele din urmă, cartea devine o demonstraţie convingătoare a „Tezei Lui Costel!, potrivit căreia «omul este dat în p... mă-sii»”: manipulabil, adaptabil, deschis compromisurilor.

Chiar dacă istoria unui întreg secol (al XX-lea) ne este livrată în tranşe (discuţii „planificate”), schimbarea cronotopului (autorul intuind potenţialitatea indigestă a pasajelor respective) nu imprimă naraţiunii un ritm mai alert, decât spre happy-end-ul cam precipitat şi convenţional. Cosmin Oprescu alias Cosmin Bordeianu, ajuns cadru universitar în Bandava, se căsătoreşte cu Narcisa, asistentă la Facultatea de Biologie şi îşi dedică viaţa carierei, scrisului, familiei, iar după 1989 se arată gata să intre în politică.

Fără să fie un eveniment literar, Teza lui Costel se reţine prin analiza atentă şi avizată a unui context istoric frământat.