Fără să fie un împătimit al arhivelor, Eugen Uricaru cercetează culisele istoriei interesat nu atât de senzaţionalul faptelor, cât de semnificaţia lor în plan existenţial, de „transformările umane” petrecute în perioade mai îndepărtate sau mai apropiate. Lăsând la o parte linearitatea cronologică şi pasiunea faţă de cauzalitatea ipotetic precisă, acest inteligent prozator caută înţelesurile interioare ale evenimentelor şi eliberează viaţa de confuzia ei nelimitată. De la Rug şi flacără (1977),până la Cât ar cântări un înger (2008),se poate observa insistenţa apelului spre înţelegerea teritoriului tutelat de muza Clio, din perspectiva prezentului, ca una dintre modalităţile fiinţării. În acelaşi timp se impune atenţiei strădania scriitorului de a construi în toate cărţile sale o viziune romanescă, prin subordonarea universului uman recreat necesităţilor epicului, fără a abdica nicio clipă de la sensul şi intransigenţele adevărului. Eugen Uricaru are abilitatea depăşirii dificultăţilor legate de ficţionalizarea personajelor cu existenţă „reală” optând, în noul său ciclu, iniţiat cu Supunerea (2006) şi continuat acum prin Cât ar cântări un înger, pentru abordarea decisă a istoriei recente.

În actualul roman circulă personaje cunoscute din Supunerea, se fac trimiteri la întâmplări deja consumate, sunt comentate, nuanţate, explicate stări şi atitudini, fără însă a transforma această scriere într-o extinsă glosă.

De la început suntem avertizaţi că ne aflăm în „lumea lui Hermes”, însoţitor tăcut pe trasee marcate de hermai, acele pietre care ar delimita întunericul de lumină, urmele trecutului de semnele viitorului, dacă toate acestea nu şi-ar ambiguiza înţelesurile în momente tulburi, dominate de violenţă, de recursul la soluţii extreme.

Acţiunea romanului are loc în ultimii ani ai abuzurilor dejiste, când se prefigurează ascensiunea următorului conducător obsedat de ştergerea oricăror „pete” ce i-ar putea periclita accesul spre vârful Puterii. În obscura localitate bănăţeană Peta este trimis Neculai Crăciun, omul de încredere al lui Todor Grancea şi profesionist al „Instituţiei” (Securităţii),pentru a anihila posibilele surse compromiţătoare. În politică funcţionează o legitate simplă: „Numai cine nu are trecut are viitor”.

Reintră în scenă Petra Maier şi fiul ei, Cezar, copilul disputat între „cel ce face daruri” (Crăciun) şi adevăratul „ocrotitor” (Basarab Zapa).

Dincolo de biografia senzaţională a lui Zapa, este urmărită confruntarea celor doi, existenţe supuse unor codificări diferite. Basarab Zapa se conduce după principii dobândite, cândva, în urma experienţei iniţiatice din lamaseria lui Dorji Lama. Ajuns în Tibet ca evadat din prizonieratul rus, el află că „trecutul e plin de lumină, cu cât e mai depărtat, cu atât viitorul e mai plin de întuneric”. Învăţătura budistă impune un fel de lege a tăcerii ce poate fi încălcată doar atunci când alte rezolvări au devenit imposibile. Încercării de a fi manipulat de către nazişti în proiectata expediţie Ahnenerbe i se opune prin fugă. Misterele tibetane ar fi servit unor scopuri militare şi nu obiectivului oficial declarat: identificarea exemplarelor umane care corespund caracteristicilor rasei germane. Nemţii, interesaţi să afle, cu ajutorul lui Basarab, cum se poate crea întunericul, cum poţi să stai în frig şi să nu îngheţi, cum să te faci nevăzut şi cum să străbaţi distanţe uriaşe alergând, fără să oboseşti, rămân fără „călăuza” potenţială. Zapa ştie că „Hermes s-a născut cu degetul pe buze”, dar, totodată, înţelege că viaţa lui e primejduită în permanenţă, pentru că, se spune, „Cei care au preferat să tacă, au intrat în tăcere”. Un destin hăituit.

În cazul lui Neculai Crăciun, principiile sunt înlocuite de reguli.Ca instrument al noii puteri instalate în România după cel de-al doilea război mondial, el a învăţat că supravieţuirea în „sistem” e condiţionată de respectarea a două rânduieli: să nu te opui celor care dau ordine şi să nu manifeşti entuziasme (dovadă de naivitate),pasiune (veritabilă boală) sau interes în ceea ce faci (interesul aparţine numai celor care dau ordine).Crăciun înţelege că trecutul trebuie „arestat” şi că tăcerea se obţine prin teroarea fricii, supliciu la care îl va supune pe Zapa.

Arestarea lui Basarab (aruncat în Pobeda hârbuită ori în duba neagră ?),interogatoriul, tortura şi moartea sa se transformă în noduri epice în jurul cărora se precipită speciala dialectică lumină – întuneric. „Ce ştii tu despre întuneric ?” este o întrebare reiterată. I se pusese lui Basarab Zapa de către profesorul german Beger şi îi este adresată, în detenţie, prin vocea lui Neculai Crăciun. O vreme, inginerul Zapa se ascunsese în anonimat profesând meseria de fotograf, lucrând, cu alte cuvinte, cu întunericul. Mod de a conserva, în poze, trecutul, de a se împotrivi uitării.

Dacă a-ţi pierde vederea echivalează cu intrarea în întuneric, într-o dimensiune mai subtilă se dezvoltă aporia substituţiei. Întunericul n-are iniţiativă, el doar ia locul luminii. „El există ,lumina trebuie căutată”.

Miza confruntării dintre Crăciun şi Zapa nu este atât anihilarea trecutului, cât acapararea (pentru primul) sau protejarea (pentru al doilea) copilului Cezar, clarvăzătorul, symbol al purităţii ce va salva lumea şi lumina deopotrivă (lumen).

Prin recursul la demontarea mecanismelor ce guvernează practica Puterii, romanul lui Eugen Uricaru se înscrie pe filiera Mihai Sin - Augustin Buzura, iar prin investigarea, cu mijloacele realismului magic (mostre se pot depista încă din 1978,în romanul Mierea) a sufletului innocent, consună cu performarea lui Gabriel Chifu din Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme.

Prezenţa lui Cezar, în final, ne îndreptăţeşte prezumţia continuării romanului într-o viitoare carte în care Puterea întunericului (titlul tolstoian este necontenit sugestiv) ca, de altfel, şi mitologia tăcerii (cineva ştie „adevăratul nume al lui Dumnezeu”) se vor destrăma la intersecţia unor voci de acum cunoscute cu un spaţiu fictiv deja familiar.