Poeme
de Constantin Oprică
Prin vântul singurătăţii
Gânduri frânte ca trestia
de vântul năprasnic al singurătăţii.
Tu în faţa naturii dezlănţuite din tine,
Tu - Omul - unealtă deteriorată de muncă,
vietate denaturată de civilizaţie,
cu pofte ascunse şi vechi,
singur în faţa energiilor inverse,
în faţa unui ideal
care nu face lumea mai bună;
suferind de nevroză, de singurătatea
care te împinge la fugă sau la sinucidere.
Şi nu ai unde pleca,
pentru că nu te aşteaptă nimeni.
Şi nu ai de ce muri,
pentru că nici nu exişti...
Piatra pustiului
Gândul meu s-a dus pe un deal,
gândul meu a plecat pe un munte,
s-a întors şi iar a plecat
şi n-a mai revenit niciodată.
Poate urmează firul unui pârâu
până sus la izvoare,
poate vânează micile vietăţi ale raţiunii,
păsări din imaginaţia cerului
sau îşi ascute auzul
pe piatra pustiului...
Surâs
Până şi poezia e surâsul durerii,
o zădărnicie şi vânare de vânt
cu ciucuraşi şi clopoţei,
mod fericit de-a arunca în gol
profunzimea,
un nimic pe care dau monedele
de aramă ale anilor,
urmând credincios un blestem,
bucurându-mă trist...
|