Poeme
de Constantin Oprică
Ecou
In memoriam: Ion Chichere
Hrănesc o moarte cu alta
trăind din plin
într-un gol fără margini
şi cred că cineva din urmă
vrând să mă ajungă
altfel visează
şi trece prin mine
rătăcindu-se...
Ghemuit
într-un colţ de oraş
Eşti vinovat, zice, te condamn
pentru toate suferinţele tale
şi pentru tot răul din viaţa
apropiaţilor.
Tulburi apele limpezi ale minţilor
în care se oglindeşte iluzia
că lumea înseamnă ceva.
Nu ai sufletul uscat şi se vede:
Dumnezeu te-a lăsat!
Aşa îţi trebuie dacă n-ai ştiut să
renunţi,
dacă nu ai ştiut să te lepezi de tine,
singur vei rămâne cu toate obsesiile,
cu toate dorinţele în veci neîmplinite.
Lumea te-a părăsit şi parcă te bucuri.
Vei rămâne doar tu şi ideea iubirii,
amândoi ghemuiţi într-un colţ de oraş,
ferindu-vă de oameni ca de nişte fiare,
căci altfel...
gândul pe care astăzi l-ai ocolit
o să vină să-ţi spună:
Dragostea pentru ce ai în clipa aceasta
e durerea pentru tot ce-ai pierdut.
Armonie
Dacă în mijlocul pădurii creşte
un gol rotunjit,
imediat alături răsare plinul,
cu umbre verzi răcorind locul.
Dacă în luminişul dragostei
a crescut bucuria,
plânsul se pregăteşte să trăiască
pe margini
sugrumând prada ca un şarpe de ceaţă.
Tot ce a putrezit are o poveste
despre care râd orăşenii cafenelelor
(filosofii de ţuică ai adevărului)
un sfârşit mai bogat decât începutul,
un început în care se pârguieşte
destinul.
Golul oricum trăieşte şi are
o ramură verde de fericire,
pe un trunchi putrezind în lumină.
Alocuţiune
Pe acest pământ în care viitorul suntem
noi,
cei cu sufletul atât de mic,
parcă eu sunt primul locuitor dezamăgit.
Trăiesc spărturi adânci, rupturi
întunecate
şi fără nici o legătură cu viaţa.
Lumea e cimitirul în care îngrop
sentimentele -
un capitol mărunt în biografia negurii.
Poate e voinţa mută a morţilor mei,
de a trăi eu, pentru toţi, groaza
singurătăţii,
de a înţelege adevăratul sens al lumii
şi al omului,
de a scrie despre lacrimă ca despre o
lupă
sub care cerul
este cea mai apropiată întâmplare...
|