Nu mai ştiu dacă am fost

vreodată fericit;

am uitat...

Am uitat şi nefericirea.

Nu mai ştiu cum trebuie să simţi,

să gândeşti, să suferi.

Poate... am murit ieri

când eram tânăr

şi mă dureau durerile lumii.

Sau astăzi în zori

când mi-am văzut sufletul...

Acum,

când stau cu întunericul meu

în genunchi şi mă rog,

nici o lumină nu mai pâlpâie

undeva,

nu mai îmi sunt eu mie de folos,

nu mai ştiu nici măcar

cum trebuie să sper;

am uitat...

Părinţii stau la lumina fiului

şi citesc o carte adâncă,

îndepărtată.

Din când în când mai aruncă

privirea pe afară

prin viitor şi zâmbesc.

Apoi intră în ei

până nu se mai văd...

Mă-ntorc în ocrotitoarea mea singurătate

de fiecare dată ca pentru ultima oară.

E bine aici.

Lumea nu poate să urce

şi suferinţa e numai din mine.

Oricum, mai mult decât pot să trăiesc.

Poate ar trebui să mă bucur,

poate ar trebui să fiu fericit,

fericirea fiind meritul celor ce suferă,

al celor ce se jertfesc pentru ceva.

Dar eu nu mai sunt legat de nimic,

parcă n-aş fi om cu păcate,

trăiesc din inerţie şi ştiu

tot ce va fi în curând,

în curând...