Poezie
de Constantin Oprică
Revoltă în genunchi Respiram un aer misterios,
plimbându-mă de-a lungul
atenţiei.
Nu permiteam nici copilului
interior să se sperie,
nici bătrânului din afară
să-şi amintească.
Gândul alunecase cu blândeţe
într-o carte puternică.
Eu eram personajul, povestea
şi sentimentul fără sfârşit.
Când iarăşi m-a înghiţit timpul
păream alcătuit din lumină
şi dobândisem prin dăruire
ştiinţa slujirii.
Dar mult prea târziu, prea târziu...
Umbrele au început să se mişte
şi-am fost cuprins de starea
celui prea grăbit.
Iată de ce m-am revoltat
în genunchi.
Drum în pustie
Şi am plecat pe jos
ca în Biblie,
singur, repetat, multiplicat
în oglinzile cerului,
formam poporul meu de euri,
de identităţi cu aceeaşi limbă,
aceeaşi simţire
şi-un vajnic Dumnezeu
pe care doar primul din mine
Îl vedea.
Ceilalţi mă urmau orbeşte,
hrănindu-se, înmulţindu-se, fericindu-se, dezvoltând ideea până când, până când...
chiar dacă nu ar fi fost
S-ar fi născut pentru ei.
Primul murise, dar ultimul
venea întotdeauna calm,
hotărât, iluminat
şi îi prindea toiagul din mână,
toiagul ce se tocise de drum.
Acum sunt singur,
ultimul a rămas în tinereţea gălăgioasă a simţurilor,
a iluziei.
Nu ştiu cine din noi
negreşit o să moară:
eu sau eu?
După chipul şi asemănarea mea
Murind,
mă gândeam cu groază
că va trebui să o iau de la capăt
cu propriile creşteri
şi descreşteri în vieţi.
Cel căruia nu-i cunosc numele,
nici înfăţişările,
va preţui târâşul, zvârcolirile,
tentativa de zbor
şi faptul că trăiesc după
luminătorii cerului.
În sfârşit mă va binecuvânta
cu încă o moarte
(după chipul şi asemănarea mea)
iar în superba mocirlă a existenţei
voi deveni un licăr, o rază,
pentru cel ce ştie să vadă
cu toate părţile lui.
Călătorind prin naşteri
Simt o voce care îmi spune:
Creare şi distrugere,
descompunere eşti,
în curând, în curând,
trupul se va confunda cu natura.
Dar,
în mijlocul acestei lumi
unde totul se transformă în
inversul lui,
eşti in-vul-ne-rabil,
real şi permanent,
eşti spiritul veşnic călătorind prin naşteri,
unit cu şuvoiul
indescriptibilei fericiri.
Apoi se şopteşte pe sine:
Cu moartea pre moarte
crescând...
Înţeleptul
El sta singur şi era bine.
Trăia concentrat,
desfolia sunete.
Privea cum se pierd
faţă după faţă
ca frunzele luate
de adierea nimicului.
Odată,
dar nu ştia când,
momentul fiind suspendat
în curgerea neclintită a timpului,
a văzut faţa sunetului pe care-l striga.
Tot atunci altă faţă a sunetului
trecea prin zero,
devenea istorie.
Când s-a întors era linişte.
Undeva, departe, se auzea viaţa.
Lumina din vieţile noastre
Înţeleptul îşi adâncise privirea
în spaţiul din lumea subtilă.
Aproape dipăruse
dăruit cum era
imensităţii din punct.
Când i-a alunecat piciorul
de pe treapta extazului
m-a văzut alături încremenit
şi a spus:
Nu te mulţumi cu nimic
decât cu Cel ce se înmulţeşte
împărţindu-se-n fiinţe.
Renunţă în inima ta la totul
şi dăruieşte-te Lui cu sinceritate.
Aici s-a oprit. A coborât în inimă
şi a respirat larg
Legea şi învăţăturile ei.
A vorbit cu ochii şi-a adăugat:
Ar trebui să ştii că sinceritatea este un diamant
prin care lumina Divinului
străluceşte în vieţile noastre
|
|