| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Constantin OpricăRevoltă în genunchi Respiram un aer misterios, plimbându-mă de-a lungul atenţiei. Nu permiteam nici copilului interior să se sperie, nici bătrânului din afară să-şi amintească. Gândul alunecase cu blândeţe într-o carte puternică. Eu eram personajul, povestea şi sentimentul fără sfârşit. Când iarăşi m-a înghiţit timpul păream alcătuit din lumină şi dobândisem prin dăruire ştiinţa slujirii. Dar mult prea târziu, prea târziu... Umbrele au început să se mişte şi-am fost cuprins de starea celui prea grăbit. Iată de ce m-am revoltat în genunchi.
Drum în pustie Şi am plecat pe jos ca în Biblie, singur, repetat, multiplicat în oglinzile cerului, formam poporul meu de euri, de identităţi cu aceeaşi limbă, aceeaşi simţire şi-un vajnic Dumnezeu pe care doar primul din mine Îl vedea. Ceilalţi mă urmau orbeşte, hrănindu-se, înmulţindu-se, chiar dacă nu ar fi fost S-ar fi născut pentru ei. Primul murise, dar ultimul venea întotdeauna calm, hotărât, iluminat şi îi prindea toiagul din mână, toiagul ce se tocise de drum. Acum sunt singur, ultimul a rămas în tinereţea a iluziei. Nu ştiu cine din noi negreşit o să moară: eu sau eu?
După chipul şi asemănarea mea Murind, mă gândeam cu groază că va trebui să o iau de la capăt cu propriile creşteri şi descreşteri în vieţi. Cel căruia nu-i cunosc numele, nici înfăţişările, va preţui târâşul, zvârcolirile, tentativa de zbor şi faptul că trăiesc după luminătorii cerului. În sfârşit mă va binecuvânta cu încă o moarte (după chipul şi asemănarea mea) iar în superba mocirlă a existenţei voi deveni un licăr, o rază, pentru cel ce ştie să vadă cu toate părţile lui.
Călătorind prin naşteri Simt o voce care îmi spune: Creare şi distrugere, descompunere eşti, în curând, în curând, trupul se va confunda cu natura. Dar, în mijlocul acestei lumi unde totul se transformă în inversul lui, eşti in-vul-ne-rabil, real şi permanent, eşti spiritul veşnic unit cu şuvoiul indescriptibilei fericiri. Apoi se şopteşte pe sine: Cu moartea pre moarte crescând... El sta singur şi era bine. Trăia concentrat, desfolia sunete. Privea cum se pierd faţă după faţă ca frunzele luate de adierea nimicului. Odată, dar nu ştia când, momentul fiind suspendat în curgerea neclintită a timpului, a văzut faţa sunetului pe care-l striga. Tot atunci altă faţă a sunetului trecea prin zero, devenea istorie. Când s-a întors era linişte. Undeva, departe,
Lumina din vieţile noastre Înţeleptul îşi adâncise privirea în spaţiul din lumea subtilă. Aproape dipăruse dăruit cum era imensităţii din punct. Când i-a alunecat piciorul de pe treapta extazului m-a văzut alături încremenit şi a spus: Nu te mulţumi cu nimic decât cu Cel ce se înmulţeşte împărţindu-se-n fiinţe. Renunţă în inima ta la totul şi dăruieşte-te Lui cu sinceritate. Aici s-a oprit. A coborât în inimă şi a respirat larg Legea şi învăţăturile ei. A vorbit cu ochii şi-a adăugat: Ar trebui să ştii prin care lumina Divinului străluceşte în vieţile noastre |