| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Constantin OpricăEcou
In memoriam: Ion Chichere Hrănesc o moarte cu alta trăind din plin într-un gol fără margini şi cred că cineva din urmă vrând să mă ajungă altfel visează şi trece prin mine rătăcindu-se... Ghemuit
într-un colţ de oraş Eşti vinovat, zice, te condamn pentru toate suferinţele tale şi pentru tot răul din viaţa
apropiaţilor. Tulburi apele limpezi ale minţilor în care se oglindeşte iluzia că lumea înseamnă ceva. Nu ai sufletul uscat şi se vede: Dumnezeu te-a lăsat! Aşa îţi trebuie dacă n-ai ştiut să
renunţi, dacă nu ai ştiut să te lepezi de tine, singur vei rămâne cu toate obsesiile, cu toate dorinţele în veci neîmplinite. Lumea te-a părăsit şi parcă te bucuri. Vei rămâne doar tu şi ideea iubirii, amândoi ghemuiţi într-un colţ de oraş, ferindu-vă de oameni ca de nişte fiare, căci altfel... gândul pe care astăzi l-ai ocolit o să vină să-ţi spună: Dragostea pentru ce ai în clipa aceasta e durerea pentru tot ce-ai pierdut. Armonie Dacă în mijlocul pădurii creşte un gol rotunjit, imediat alături răsare plinul, cu umbre verzi răcorind locul. Dacă în luminişul dragostei a crescut bucuria, plânsul se pregăteşte să trăiască pe margini sugrumând prada ca un şarpe de ceaţă. Tot ce a putrezit are o poveste despre care râd orăşenii cafenelelor (filosofii de ţuică ai adevărului) un sfârşit mai bogat decât începutul, un început în care se pârguieşte
destinul. Golul oricum trăieşte şi are o ramură verde de fericire, pe un trunchi putrezind în lumină. Alocuţiune Pe acest pământ în care viitorul suntem
noi, cei cu sufletul atât de mic, parcă eu sunt primul locuitor dezamăgit. Trăiesc spărturi adânci, rupturi
întunecate şi fără nici o legătură cu viaţa. Lumea e cimitirul în care îngrop sentimentele - un capitol mărunt în biografia negurii. Poate e voinţa mută a morţilor mei, de a trăi eu, pentru toţi, groaza
singurătăţii, de a înţelege adevăratul sens al lumii şi al omului, de a scrie despre lacrimă ca despre o
lupă sub care cerul este cea mai apropiată întâmplare... |