| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Constantin PădureanuIertarea Te-am luat şi te-am făcut cocoană, Strigă supărat Vasile Lopăţel la nevastă-sa, Şi asta este mulţumirea ta?! Eu adun bănuţ cu bănuţ, Ca să ne ajungă la bătrâneţe Şi în dumneaei dă strechea, O arde neagra dintre picioare Şi trebuie s-o dea la dărăcit Nici măcar n-ai fost fată mare, Că tot Vasile Ciurea ţi-a luat caimacu! Te-am îmbrăcat în aur De sus până jos. Dacă ţi s-a urât cu binele, Fă-ţi, fata tatii, bocceluţa Şi uite poarta şi şuşeaua Sunt ale tale, că îmi iau mâna de pe tine. Ai impresia că numai tu eşti pe lumea asta?! Sau poate crezi că ce ai tu Între craci nu mai are Nici o muiere! Nu, nepoată, este pământul Plin de femei, Numai una şi una, Alese pe sprânceană, Cu care să te însori Şi cu care să faci o târlă de copii. La bişagul meu de avere, Dacă vrei să ştii, îmi iau două Cu una trăiesc ziua Şi cu alta mă culc noaptea, Le ţin în puf şi în huzur, Iar tu ai dat cu piciorul Şi ai răsturnat şiştarul cu lapte. Ana tăcea şi plângea. Vecinii se strânseseră pe la garduri Şi ascultau cum Vasile Lopăţel O beştelea pe nevastă-sa, Că se ţinuse, cât fusese el plecat, Timp de doi ani, în Libia, la construcţii, Cu Vasile Ciurea, iubitul ei din tinereţe Unii se bucurau şi le dădeau cu sic, Alţii îi căiau şi le părea rău, Că se vor despărţi tocmai acum Când aveau de toate. Ca să potolească scandalul, Femeia intră în casă Bărbatu-său după ea, Bălmăjind şi cătrănit de supărare, Uitând, pentru moment, că era Cu 15 ani mai mare decât ea. Noaptea, dormiră separat. Fiecare într-o cameră. Mândru de el, ca întotdeauna, Vasile se culcă în odaia a bună, De la drum. Ana, în cea din mijloc. El se perpeli până să-l cuprindă somnul. Ea nu puse geană pe geană. Dinspre ziuă, Ana se băgă lângă el, În pat, îl luă în braţe, Începu să plângă şi zise încet: Îţi cer iertare şi nu mai fac Bine, te iert, spuse el şi oftă. Singurătatea Din şoseaua naţională, Mihai Licurici Porni pe uliţa Curcanilor spre casă. Mergea pe un drum prăfos Ca o arie de treierat. Pe cer, văpaia apusului Ardea cu vâlvoare. Norii atârnaseră un timp Ca o sită deasă, Apoi se risipiseră Ca nişte gheme pufoase. Ajunse acasă. Gândurile roiau în jurul lui Ca albinele în jurul stupului. Nu-i dădeau, în nici un chip, Pace. Ce a fost viaţa asta a mea?! Nu tu nevastă, nu tu copii, Am muncit ca un apucat Şi pentru cine?! Avere am s-o mănânc cu lingura, Plus banii la C.E.C., dar degeaba Cui să le las pe toate?! Că nu le pot lua cu mine În groapă Mâncă. Bău vişinată şi adormi Ca un prunc îmbăiat la sânul mamei. A doua zi, se trezi târziu. Avea capul greu Şi sufletul mahmur. Îşi pregăti coşul cu crini Şi voala miresei pentru Piaţa Centrală din Coveia. Pe seară, se duse la cârciumă La Ilie Pintenogul, cum îi zicea el. Acolo, auzi că vorbea tot satul, De judecata pe care i-o făcuse lui Niţă Barbu. Şopteau unii că pădurarul căzuse Bolnav la pat din ziua aia. Comandă o ţuică, o supse Repede şi veni acasă. Mai trecu, o dată, pe la şcoală Şi directorul, care îi era nepot, Îi spuse că vorbise cu un doctor La spitalul militar şi îl internează Într-o săptămână, maxim două. Dar Licurici îi răspunse că nu poate, Are de muncă şi nu-l rabdă Inima să le lase pe toate încurcate. Se culcă devreme, pentru că Dimineaţa trebuia să se scoale De noapte, pleca cu speciala de patru Cu marfă la piaţă. La sosirea toamnei, Mihai Licurici Se angajă zilier la Vinalcool Şi descărca strugurii de cotă Din camioane şi tractoare. În fiecare seară, se întorcea beat acasă. Unii ziceau că dăduse în darul beţiei. Dar el îşi aducea aminte Că îl legase o femeie din Ţuglui. Fusese la vrăjitoarea Leontina Din Faţa Luncii, din Coveia, Şi nu putuse să-l dezlege. Umblase pe la popi şi pe la doctori, Dar fără nici un rezultat. Femeia se măritase, avea şi doi copii, Iar el stătea bătut de soartă Între patru pereţi. Să nu-i blestemaţi nici pe duşmanii Duşmanilor voştri să-i mănânce Singurătatea, că eu ştiu ce e aia! Se plângea el oamenilor. |