Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Constantin Pădureanu

Iertarea

Te-am luat şi te-am făcut cocoană,

Strigă supărat Vasile Lopăţel la nevastă-sa,

Şi asta este mulţumirea ta?!

Eu adun bănuţ cu bănuţ,

Ca să ne ajungă la bătrâneţe…

Şi în dumneaei dă strechea,

O arde neagra dintre picioare

Şi trebuie s-o dea la dărăcit…

Nici măcar n-ai fost fată mare,

Că tot Vasile Ciurea ţi-a luat caimacu!

Te-am îmbrăcat în aur

De sus până jos.

Dacă ţi s-a urât cu binele,

Fă-ţi, fata tatii, bocceluţa

Şi uite poarta şi şuşeaua

Sunt ale tale, că îmi iau mâna

de pe tine.

Ai impresia că numai tu eşti pe lumea asta?!

Sau poate crezi că ce ai tu

Între craci nu mai are

Nici o muiere!

Nu, nepoată, este pământul

Plin de femei,

Numai una şi una,

Alese pe sprânceană,

Cu care să te însori

Şi cu care să faci o târlă de copii.

La bişagul meu de avere,

Dacă vrei să ştii, îmi iau două

Cu una trăiesc ziua

Şi cu alta mă culc noaptea,

Le ţin în puf şi în huzur,

Iar tu ai dat cu piciorul

Şi ai răsturnat şiştarul cu lapte.

Ana tăcea şi plângea.

Vecinii se strânseseră pe la garduri

Şi ascultau cum Vasile Lopăţel

O beştelea pe nevastă-sa,

Că se ţinuse, cât fusese el plecat,

Timp de doi ani, în Libia, la construcţii,

Cu Vasile Ciurea, iubitul ei din tinereţe

Unii se bucurau şi le dădeau cu sic,

Alţii îi căiau şi le părea rău,

Că se vor despărţi tocmai acum

Când aveau de toate.

Ca să potolească scandalul,

Femeia intră în casă

Bărbatu-său după ea,

Bălmăjind şi cătrănit de supărare,

Uitând, pentru moment, că era

Cu 15 ani mai mare decât ea.

Noaptea, dormiră separat.

Fiecare într-o cameră.

Mândru de el, ca întotdeauna,

Vasile se culcă în odaia a bună,

De la drum.

Ana, în cea din mijloc.

El se perpeli până să-l

cuprindă somnul.

Ea nu puse geană pe geană.

Dinspre ziuă, Ana se băgă lângă el,

În pat, îl luă în braţe,

Începu să plângă şi zise încet:

Îţi cer iertare şi nu mai fac…

Bine, te iert, spuse el şi oftă.

Singurătatea

Din şoseaua naţională, Mihai Licurici

Porni pe uliţa Curcanilor spre casă.

Mergea pe un drum prăfos

Ca o arie de treierat.

Pe cer, văpaia apusului

Ardea cu vâlvoare.

Norii atârnaseră un timp

Ca o sită deasă,

Apoi se risipiseră

Ca nişte gheme pufoase.

Ajunse acasă.

Gândurile roiau în jurul lui

Ca albinele în jurul stupului.

Nu-i dădeau, în nici un chip,

Pace.

„Ce a fost viaţa asta a mea?!

Nu tu nevastă, nu tu copii,

Am muncit ca un apucat

Şi pentru cine?!

Avere am… s-o mănânc cu lingura,

Plus banii la C.E.C., dar degeaba…

Cui să le las pe toate?!

Că nu le pot lua cu mine

În groapㅔ

Mâncă. Bău vişinată şi adormi

Ca un prunc îmbăiat la sânul mamei.

A doua zi, se trezi târziu.

Avea capul greu

Şi sufletul mahmur.

Îşi pregăti coşul cu crini

Şi voala miresei pentru

Piaţa Centrală din Coveia.

Pe seară, se duse la cârciumă

La Ilie Pintenogul, cum îi zicea el.

Acolo, auzi că vorbea tot satul,

De judecata pe care i-o făcuse

lui Niţă Barbu.

Şopteau unii că pădurarul căzuse

Bolnav la pat din ziua aia.

Comandă o ţuică, o supse

Repede şi veni acasă.

Mai trecu, o dată, pe la şcoală

Şi directorul, care îi era nepot,

Îi spuse că vorbise cu un doctor

La spitalul militar şi îl internează

Într-o săptămână, maxim două.

Dar Licurici îi răspunse că nu poate,

Are de muncă şi nu-l rabdă

Inima să le lase pe toate încurcate.

Se culcă devreme, pentru că

Dimineaţa trebuia să se scoale

De noapte, pleca cu speciala de patru

Cu marfă la piaţă.

La sosirea toamnei, Mihai Licurici

Se angajă zilier la Vinalcool

Şi descărca strugurii de cotă

Din camioane şi tractoare.

În fiecare seară, se întorcea

beat acasă.

Unii ziceau că dăduse în darul beţiei.

Dar el îşi aducea aminte

Că îl legase o femeie din Ţuglui.

Fusese la vrăjitoarea Leontina

Din Faţa Luncii, din Coveia,

Şi nu putuse să-l dezlege.

Umblase pe la popi şi

pe la doctori,

Dar fără nici un rezultat.

Femeia se măritase, avea şi doi copii,

Iar el stătea bătut de soartă

Între patru pereţi.

„Să nu-i blestemaţi nici pe duşmanii

Duşmanilor voştri să-i mănânce

Singurătatea, că eu ştiu ce e aia!”

Se plângea el oamenilor.

© 2007 Revista Ramuri