Pedeapsa

Deodată, clopotul încetă. În fereastră se ivi un om. Era Grigore Năstase. În mulţime, se porni un murmur. Fraţii Iurcea fierbeau. Se apropia clipa lor.

- Asculţati-mă, fraţi şi surori, a venit vremea Învierii, rugaţi-vă la Tatăl Ceresc, să vă ierte păcatele. Eu sunt Iisus Hristos. S-a împlinit vremea şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în ce spune Biblia. Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze sufletele cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia. Să nu trăiţi în desfrâu şi să păcătuiţi, că e timpul de pe urmă. Şi ziua aceea, a sfârşitului, va să vină fără veste asupra voastră. Am venit să vă spun, să nu ziceţi că n-aţi ştiut şi să vă iau în oastea Domnului pe cei credincioşi...,iar necredincioşii să ia aminte şi să se îndrepteze...Asteptaţi-mă, că sosesc călare pe un cal alb ca un arhanghel. Şi se aruncă. Era o înălţime de doi metri şi jumătate de la pământ la fereastră. Căzu bine. Cu picioarele arcuite. Nu păţi nimic. Când să se ridice, pumni mari şi puternici îl loviră în cap, pe umeri, pe piept şi în spate. Un picior îl atinse în boaşe. Leşină.

- Ajunge, nu-l omorâţi, îi calmă Ilie. Să aducă cineva o garniţă cu apă.

Plecă Polina lui Vasile Barză. Stătea la două case depărtare. Oamenii se strânseră cât mai aproape în jurul lui Grigore Năstase. Toţi priveau şi aşteptau. Bărbaţii şuşoteau şi femeile se închinau. El se chircise ca un arc, cu mâinile între picioare. Polina se întoarse cu o garniţă plina ochi cu apă şi i-o dădu lui Simion. Omul o prinse, mai varsă puţin din ea şi, apoi, o aruncă peste Grigore.

Se făcu linişte.

Grigore Năstase deschise ochii. Fraţii Iurcea îl ridicară şi îl aruncară în căruţă. Ca pe un sac. Se lovise la cap şi din frunte îi curgea sânge. Mulţimea privea. Caii porniră la galop. Nu se opriră până în primul răscruci al satului. Oamenii stăteau pe băncuţe, la porţi. Discutau. La sosirea lor, se apropiară de căruţă. Dintr-o săritură, Simion fu jos. Avea toporul în mană.

- Coboară, Grigore, porunci el cu glas tunător.

Cel strigat se supuse şi coborî. Lânga Simion veniră şi ceilalţi doi fraţi.

- Hai, Grigore, repede. Du-te, neică, şi ia chitucul din căruţă.

Ilie îl aduse şi-l aseză în mijlocul răscruciului. Se uită la Simion şi vru să-l întrebe ce are de gând, dar se stăpâni şi renunţă.

- Apropie-te, Grigore, zise Simion.

Grigore Năstase ajunse lângă el. Avea privirea pierdută şi nu ştia ce îl aşteaptă. Se aflau cu faţa spre Răsărit.

- Sărută pământul, păgânule, se răsti Simion.

Omul îşi făcu câteva cruci, bolborosi ceva şi sărută pământul. Buzele gustară ţărâna drumului.

- Pune capul pe chituc.

Grigore Năstase se cutremură din tot trupul şi făcu un pas înapoi. Ar fi vrut să spună ceva, dar nu reuşi să rostească niciun cuvant. Simion îşi privi fraţii. Ochii bărbatului sticleau ca ai lupului când vede prada.

- Ascultaţi, oameni buni, am avut o fată pe care o iubeam ca pe lumina ochilor...nemernicul ăsta mi-a necinstit-o şi...a omorât-o. Spuneţi-mi, acum, ce să fac cu el ?!

Urmară câteva clipe de tăcere. Lungi cât zilele de post.

- Să moară, strigă din mulţime Ion Buzatu, care era văr primar cu Grigore.

Simion avu o zvâcnire, vru să-i reteze capul, dar se răzgândi.

- Saltă capul, Grigore, îi ceru Simion.

Dar el nu auzi. Simion îl apucă de păr şi îl ridică. Îl scuipă. Între ochi.

- Spune ceva, câine turbat, interveni Mărin Iurcea.

- Eu sunt Iisus Hristos, şopti el, rugaţi-vă pentru mine. S-a împlinit vremea şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi citiţi Biblia. Luati seama la voi înşivă ca nu cumva să vi se îngreuneze sufletele cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia. Să nu trăiţi în desfrâu şi să păcătuiţi, că e timpul de pe urmă. Şi ziua aceea, a sfârşitului, va să vină fără veste asupra voastră...

- Nu lua numele Domnului în deşert, nenorocitule, eşti pe mă-ta, un puşcăriaş şi un vierme, căruia i se apropie ceasul, îi sări ţandăra lui Simion şi-l izbi cu coada toporului peste faţă. Hai, pune mâna stângă pe chituc.

Grigore întinse mâna stângă. Simion i-o reteză cu toporul. Sângele tâşni. Mâna sări la un metru în faţa lor. Totul se petrecu fulgerător. Lumea murmura.

Cu aceeaşi iuţeală în mişcari se urcară în căruţă şi plecară. Doar mâna rămase în răscruciul Gabru. N-o ridică nimeni. Ca într-un adevărat ritual al răzbunării, Grigore îşi pierdu mâna dreaptă în răscruciul Lemneanu, laba picioarului stâng în cel de la Gradiniţă şi, în cel de-al patrulea, la Cucu, laba piciorului drept. În furia lor salbatică, fraţii Iurcea îl mutilaseră, dar, de fiecare dată, osânditul repeta: „Sunt Iisus Hristos, rugaţi-vă pentru mine...”

Fraţii Iurcea se gândiră ce să facă cu el, să-i ia viaţa sau să-l lase aşa, să se chinuie, ca o răsplată pentru fapta sa tragică. Ilie propuse să-l ducă la cimitir şi să-l spânzure de nuci. Ceilalti doi fură de acord. La poarta cimitirului, însă, se răzgândiră. Simion fu de părere să-l pună să moară lângă crucea tatălui său, să fie, astfel, o răzbunare dublă. Cu greu se înduplecară Ilie şi Mărin. În cele din urmă, îl lăsară în viaţă şi îl zvârliră pe mormântul lui Iorgu Năstase.

Când opriră căruţa în faţa casei lui Simion Iurcea, cei trei fraţi văzură agenţii de poliţie. Erau cinci cu şeful de post.

Îi aşteptau.