| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Constantin PădureanuFocuri de Aoleo, Mărie Era în seara de lăsatul secului de brânză. În răscruci, la Cucu, copiii învârteau, Deasupra capului, mătăuze aprinse Şi făceau de măscară fetele din sat Cu vorbe deşucheate din partea Dănacilor care călcau pe alături. Fiecare copil, în bătătura lui, Găurise o cutie de vopsea, în două părţi, Cu un cui şi o legase cu sârmă. O îndesase, apoi, cu trenţe Sau cu resturi de cauciuc Peste care turnase gaz Şi zvâc un chibrit aprins. Pe urmă, ieşea mândru în linie Şi se alătura celorlalţi. În răscruci, veneau bărbaţi Şi femei cu oale de vin, Cozonac, prăjituri şi fursecuri. Porneau o petrecere de zile mari, Cântând sau spunând glume nesărate.
Aruncau: încălţăminte veche, Cizme sau bocanci militari Şi le dădeau foc, de se ridica Bâlbătaia până aproape de sârmele De curent electric. Dănacii aprindeau focuri pe Dealul Şolomonului Şi rostogoleau spre pârâul Prodila Anvelope sau camere de cauciuc mari De tractor sau de Dacia arzând în flăcări. Făceau, pe loc, strigături despre Întâlnirile de dragoste ale băieţilor Cu fetele mari din Rudarii Olteniei. Sau despre bărbaţii însuraţi Care prea curveau cu văduve Şi cu muierile celor plecaţi În armată.
Tudor Postelnicu se întorsese Acasă aproape de ora opt. Se opri o ţâră la poartă. Era, penru prima dată, când El nu participa la obiceiul Dănacilor cu focuri aprinse În răscruciul Cucu şi pe dealul Şolomonului. Frânturi de strigături răzbăteau Până la el Şi le ascultă câteva minute: - Aoleo-leo-leo-leoooo, Mărieeee, Mărieeee, Ce ţi-a venit ţie? Chef de cununie! A trimis vorbă. Cine băăăă? Tudor Postelnicu, Pe un fir de aţă Ca să o ia în braţă. La cine, băăăă? La fata lui Ilie Romanaţi. Pe un fir de mătasă, La Georgeta în casă A fugit de Sânziene Soarele se înălţase la jumătatea cerului, Vestind amiaza unei zile însorite şi tăcute, Încât murmurul câmpiei se auzea În Rudarii Olteniei ca bocetul Înfundat al unei bătrâne răguşite, Iar clocotul Jiului părea un plâns tânguitor. În timp ce, din când în când, Adieri scurte de vânt veneau de la sud Şi se pierdeau în umbra Limpede şi rece a caselor. Zora Albiş se afla peste tot, Repezea vorbele acolo unde trebuiau repezite, Mângâia şi lăuda acolo unde I se părea că se cuvine. Era ca o suveică cu multe şi mărunte iţe, Cu multă urzeală Şi cu mai multă îndrăzneală. Muierea asta a lui Nicuşor Albiş Avea trup de nevăstuică Lunecoasă de baltă, Cu perii lucioşi Şi cu ochii ca licuricii. Zora spunea vecinelor ei Că nu înţelegea deloc Cum de pot unii să permită Nevestelor să-i joace pe sprâncene După cum le nărăvesc pe ele poftele.
Nicuşor Albiş, bărbatu-său, butucul cu mustăţi, Măgar închiriat în averea muierii, Moldoveanul cu pumnul ca un baros, Care vorbea o dată în zi, Îţi frângea degetele, Dacă dădeai noroc cu el Şi te spăla cu lumini de fulgere albastre Dacă încercai să-i întorci vorba. Dar, cu toate astea, ei doi Nu prea aveau multe în comun. Vasile Zgaibă, văru-său, a glumit cu el Despre nevastă-sa, că le luase lumea seama Şi Butucul l-a repezit cât ai zice peşte: - Bă, Vasile, nu-mi zici mie ţie Şi nevestei mele fă, ai auzit?! - Bine, vericule, dar vezi să nu pierzi căruţa, Că se dă ea toată ziua huţa. Zora îşi simţea sufletul deschis Ca un câmp primăvara la amiază, Iar ea era marginea livezii din preajma izvorului, Plină de iarbă şi smălţuită cu maci. Pentru o muiere tânără ca ea Viaţa pe care o ducea se izânise Şi nu mai avea nici un chichirez Fără un tânăr şi frumos amorez. Îi sfârâiau călcâiele după alţii. Trupul femeii fremăta şi aştepta Pe cineva care s-o înţeleagă. Zora, muierea asta pe care Numai o herghelie de armăsari, Nărăviţi la iepe împărăteşti, O mai sătura, A fugit de Sânziene Cu un hăndrălău de electrician, Un dănac din Balta Verde Mai mic decât ea cu cinci ani. Şi a rămas Nicuşor Albiş Fără muiere Şi cu buzele umflate. Albeaţă în ochi Porecla asta îi venea lui Vasile Mozgoavă De la o întâmplare din tinereţea lui. De Buna Vestire venise pe la el Dinu Cârcăială, vecinul şi prietenul lui, Şi-l găsise la masă cu toată familia: Cu Riţa, nevastă-sa, şi cu cele patru fete: Maria, Rada, Ileana şi Sâia. Vasile l-a poftit să mănânce cu ei, Dar Dinu doar ce se ridicase de la masă. Riţa fiersese douăsprezece ouă Şi le pusese într-un castron. Vasile a luat două ouă, Unul i l-a dat lui Dinu Şi pe celălalt l-a oprit el. A întins mâna şi i-a zis ăstuia Să dea cioaca.
Dar Dinu a spus că nu sunt Paştile Şi nu sunt roşite, punându-l pe masă. - Vasile, dacă ciocnim două ouă albe, Ne apare albeaţă în ochi Şi cu timpul facem apa neagră, După care orbim. - Du-te, bă, de aici, l-a repezit el. Ce spui tu sunt scorneli, Uite că eu dau cioaca Şi nu am nimica. Vasile a luat şi celălalt ou în mâna stângă Şi a dat cioaca cu cel pe care Îl avea în dreapta. Ceilalţi l-au privit şi n-au zis nimic, Că îl ştiau om cu pandala Şi n-au vrut să se pună rău cu el. După câteva luni, Vasile Mozgoavă A făcut albeaţă în amândoi ochii, Iar, după câţiva ani, apă neagră. Două vecine Tudoriţa Lache trecu linia la vecina ei, Deschise poarta şi strigă: - Polină, fă, Polină, eşti acasă? Unde nesfielnicului te băgaşi? Vino încoace, tu n-auzi, fă, năroado?! Ce ai mâncat urdă şi ai rămas surdă?! - Ho, fă, nebuno, că nu dau turcii, Ce strigi ca apucata, că mă şi spăriaşi dracu Ce ai, te strânse morticica de gât?! Răspunse pe un ton de supărare Polina Scrobeală. Auzii, zbanghio, măcar acu să fii serioasă Şi să nu mai umbli cu fofârlica, Ţâpi de parcă te-ar fi luat din căluş Şi trebuie să sară peste tine Fane Goge cu hăp-hărăp. Ea veni în mijlocul bătăturii Şi îi făcu semn vecinei cu mâna Să înainteze. Tudoriţa Lache era în papuci Şi abia îşi târşea picioarele. - Văd că eşti ostenită ca o mârţoagă, observă Polina, Când suie la deal, doar că tu nu sufli Şi nu faci spume la gură ca ea. Domnişoară, mergi şi tu mai repede, O luă ea în băşcălie, Ce te rupi aşa în figuri? Eşti o vipă din Rudarii Olteniei Sau o viperă la margine de câmp! Belejgănito, sau vrei să te dai Cocoana Vicşoreanca plâmbându-se Prin curtea conacului de la Domeniul Coroanei de la Segarcea?!
Femeia o pofti la umbra dafinului de lângă fântână, Unde avea aşezate două scaune Cu pernuţe pe ele şi o masă ovală, Toate făcute din răchită. Acolo îşi făceau ele veacul Şi îi forfecau pe toţi sătenii. Tudoriţa Lache, poreclită şi buletinul de ştiri, Pentru că afla repede toate întâmplările. Era scundă şi grasă, avea o privire pătrunzătoare, Sprâncene împreunate şi ochii smoliţi, Cum îi zisese soacră-sa, Veta Lache. Cealaltă, cu câţiva ani mai mare decât ea, Era înaltă şi slabă ca un ţâr, Cu un cap mare, Care făcea notă discordantă Cu restul trupului, dar, de altfel, O femeie bună la suflet Şi săritoare la necazurile oamenilor. Le lega o prietenie de patruzeci de ani, Se respectau ca vecine Şi, chiar dacă se tachinau reciproc, Nu se supărau. Dacă ai fi intrat în gura lor, Îţi trăgeau un perdaf De îţi mergeau fulgii, Rămâneai gol ca puii de găină Fraţii Petreuş. Mai bine îţi vedeai de treabă Şi te lăsai păgubaş. |