Mânăstirea Xiropotamu se află la circa 220 de metri depărtare de mare, la răsărit de Mânăstirea Pantelimon şi la vest de Somonos Petras. Numele îi vine de la râul secat (xiros-potamos) din imediata apropiere, biserica şi clădirile din jurul ei dominând golful Singhitik. Pulheria, sora împăratului Teodosie cel Mic şi soţia împăratului Marcian, a zidit, în anul 424, mânăstirea Himaru pe locul în care se găseşte sfântul locaş astăzi. Ea a fost redenumită, apoi, Xiropotamu şi, la scurt timp, a fost arsă de saracini. Împăraţii Constantin al VI-lea Porfirogenetul (912-959) şi Roman I Lecapenul (914-944) au rezidit mânăstirea şi au înzestrat-o cu icoane, Cinstita Cruce, dată de Roman, şi odoare scumpe, între care şi o mantie de porfiră de mare preţ, dăruită de Porfirogenetul, pentru a fi purtată de egumen în zilele de sărbătoare.

Mânăstirea a fost înfiinţată de Cuviosul Pavel Xiropotamitul, la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al X-lea, în urma Marii Lavre. Sfântul Pavel, un deosebit părinte duhovnicesc, ascet şi un fervent susţinător al instituţiilor creştine, a devenit primul egumen al acesteia. La începutul secolului al XI-lea s-a extins considerabil înspre latura de sud a peninsulei, şi hotarele ei ajungeau până la Mânăstirea Sfântul Pavel, pe care a întemeiat-o tot Pavel Xiropotamitul.

Ea a fost distrusă în 1280 şi a rezidit-o împăratul Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328), care i-a garantat proprietăţile printr-un hrisov pe care l-a dat în 1302. În 1502 a ars şi a fost rezidită prin eforturile monahilor şi cu sprijinul sultanului Selim I (1514-1519), binefăcător al Sfântului Munte prin faimosul hatiserif (poruncă sfântă) dat în favoarea acestuia. În 1609 a ars jumătate din mănăstire şi apoi a fost jefuită de piraţi. Dar, la scurt timp, au refăcut-o domnitorii Neagoe Basarab şi Alexandru Lăpuşneanu şi pe uşile sculptate se văd stemele Moldovei şi Ţării Româneşti. În 1760 a fost restaurată de către savantul Cezare Daponte din Skopelo, monah al mânăstirii, renumit pentru învăţătura şi lucrările pe care le-a scris. Atunci s-a construit şi biserica principală (1761-1763) cu lungimea de 30 de metri, lăţimea de 19 metri şi înălţimea de 15 metri. Apare menţionată în 1783 alături de minunatele scene din Vechiul şi Noul Testament.

Azi, complexul de clădiri al mânăstirii, în formă de patrulater (70 x 90 metri), se înalţă pe trei etaje şi organizarea călugărilor a devenit, cu puţin timp în urmă, de obşte. Pe lângă biserica mare, în mânăstire se găsesc 12 paraclise şi are hramul Sfinţilor Patruzeci de Mucenici. Între odoare se află patru fragmente din Lemnul Sfânt, dintre care primul, dăruit de împăratul Roman, este cel mai mare fragment cunoscut în lume (0,31 x 0,16 metri). Extremitatea de jos a părţii perpendiculare conţine o crestătură pe care o închide un adamantiu roşu şi alte 12 pietre preţioase. Mai există un mic disc din piatră de steatit, oferit de împărăteasa Pulheria, 4 cârje episcopale, dintre care 2 sunt din chihlimbar, o parte din darurile celor trei magi de la Răsărit, o parte din coroana de spini, buretele şi hlamida Mântuitorului, veşminte preţioase brodate cu aur, cruci, Evanghelii, vase liturgice, icoane şi firmane.

În bibliotecă, situată deasupra naosului, există 340 de manuscrise cu conţinut patristic şi istoric de mare valoare, dintre care 20 pe pergament, datând din secolele X-XIX şi 3000 de cărţi, dintre care şi unele în limba română din secolul al XIX-lea. Sunt, de asemenea, 61 de moaşte de sfinţi, dintre care amintim: părticele ale celor 40 de Sfinţi Mucenici, capul Sfântului Eustatie, mâna Sfintei Hristina, capul Sfântului Nicolae cel Nou şi o cruce din argint cu rubine, donată de Constantin Duca, domnitorul Moldovei.

În Mânăstirea Xiropotamu, s-a întâmplat o minune, atunci când au venit cruciaţii, trimişi de papa de la Roma, şi au cerut călugărilor să slujească cu preoţii catolici şi să-l pomenească pe papă la slujbe. Mulţi dintre preoţii mânăstirii, fiind mai fricoşi şi uitând de mucenicii care au răbdat chinuri pentru Iisus Hristos, au acceptat, pierzandu-si firul credintei, să slujească cu catolicii. În momentul în care slujeau Sfânta Liturghie într-un paraclis al mânăstirii, s-a surpat bolta Sfântului Altar şi, căzând peste ei, i-a ucis, atât pe catolici, cât şi pe ortodocşi. Paraclisul nu s-a mai rezidit şi a fost lăsat în ruină, ca să fie mărturie pentru minunea care s-a săvârşit.

Firul credinţei

După ce trăi o viaţă plină de egoism şi păcate, în care se gândi decât la el, nepăsându-i de cei din jur, Vasile Pupăză, din Rudarii Olteniei, ajunse în Iad. Se căi foarte mult pentru tot ceea ce făcuse! Dar era prea târziu. Se chinuia zi şi noapte în flăcările Iadului şi se ruga mereu:

— Iartă-mă, Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist şi nu mai fac păcate, ajută-mă, Atotputernicule, că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate şi duşmănie în mine!

În timp ce Vasile Pupăză se ruga, apăru, deodată, un înger care îi spuse:

— Bucură-te, Vasile! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă, să vii în Rai, dar, oare, te-ai schimbat cu adevărat?

— Sigur că da – răspunse omul cu nerăbdare – sigur că m-am schimbat.

— Bine, zise îngerul Gabriel. Vezi firul care coboară spre tine? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în Rai şi vei scăpa de chinurile de aici.

Nespus de bucuros, Vasile Pupăză începu să se caţăre pe firul care atârna deasupra Iadului, numai că, pe măsură ce se urca, observă cum firul se subţia din ce în ce mai tare. Când se uită dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările Iadului.

— Ce faceţi?! Strigă Vasile speriat. Daţi-vă jos imediat, o să se rupă firul şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi?! ţipa omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele.

În clipa aceea, firul se rupse şi căzură cu toţii.

— Of, îngerule Gabriel, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!

— Nu se poate! îi răspunse îngerul Gabriel.

— Cum aşa? Of, Doamne, doar n-am nicio vină, firul s-a rupt din cauza lor! Se dezvinovăţi Vasile Pupăză.

— Ba, nu, Vasile, îl contrazise îngerul Gabriel, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot Iadul, dacă ai fi avut încredere în cuvântul lui Dumnezeu, şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut, de aceea s-a rupt. În viaţă nu va reuşi cel rău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoană. Poate că va strânge averi, dar de sufletul său ce se va alege?! Dar acela care îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind creştin cu adevărat, că om este doar cel care trăieşte pentru oameni.

(Fragment din volumul Grecia – pământ sfânt şi apostolic, în curs de apariţie la Editura „Scrisul Românesc”)