O decentă poezie intelectuală, „cu multe accente religioase, cu o anume adoraţie chiar”, scrie Virginia Mircea în Vise, îngeri, amintiri (Editura „Cadran Politic”, Bucureşti, 2009), carte ce poate fi considerată una din cele mai importante apariţii editoriale din ultimul timp.

Tonuri estompate, sobrietate, o anume delicată melancolie, tăietură a versului îngrijită şi moderată aluzie livrescă (mărturisind o autoare instruită, care nu se repede ca atâţia alţii să-şi impresioneze cititorii cu motto-uri din ultimele lecturi) – iată ce caracterizează creaţia acestei remarcabile poete. Impresia ce ne-o dă este că Virginia Mircea îşi cunoaşte atuurile şi insuficienţele, de vreme ce nu forţează trasee ce nu-i sunt proprii. Presiunea instrucţiei asupra versurilor e una de substanţă, rar se întâmplă ca ea să fie fastidioasă. Exprimarea este una directă, fără „înflorituri”, fără surplus de metafore (vezi poemele Trădare, Eu sunt, La înviere, Mentorul meu, Oglinzi, Plângi, Basarabie etc.), neliniştea şi zbuciumul lăuntric devenind creatoare şi transmiţându-se cu forţă.

Greutatea lirismului stă în reprimarea discursului, păstrând doar cuvintele evocatoare, pline de sens şi de simţire, Noua eră, în economia ei de sunete, părând o excelentă elegie a vârstelor revolute şi, totodată, cea mai frumoasă poezie a plachetei.

Simplitatea versurilor sale, după cum subliniază şi Emilian Marcu, sinceritatea debordantă cu care sunt trecute pe coala albă denotă o anumită puritate şi curăţenie sufletească atât de absente poeţilor din ultima vreme. Descrierea, uneori aproape liniară, este „spartă” de un lirism potolit, un lirism care se apropie mai degrabă de unul de citit la gura sobei.

Înclinaţia autoarei către sublim, către frumuseţe, către ceea ce ţine de marea (re)povestire a lumii, sărutul său palid (bacovian) pe inelarul vorbei etc., le deducem din sunetul grav al harfei pe care abia o atinge.

Virginia Mircea scrie o poezie intelectuală (fără exces), sobră şi concisă, rostită în şoaptă. Ea este o poetă de o rară sensibilitate care, aşa cum scria Gheorghe Tomozei, reface totul, pentru sine, dăruindu-se (sacrificându-se) generos si anonim cu siguranţa mai mult a utilităţii creaţiei sale decât a strălucirii ei.