Când mă apropii de masa domniei sale îmi dă sentimentul că m-ar fi aşteptat. Şi nu singur. Alături stă un bărbat înalt, frumos la cei 83 de ani de curând împliniţi. Este Anton Carabelaian, fiul lui Avedis, cel care l-a instruit pe Gheorghe Florescu în arta cafelei. Nu mă întreabă ce aş vrea să ştiu. Îmi vorbesc despre genocidul armean din 1915, despre fuga bunicii dinspre mamă a domnului Carabelaian, însoţită de trei copii, noaptea mergând, ziua ascunzându-se de turci, de barbariile prin care trecuse mama mamei sale în drum spre Caracal, despre o armeancă însărcinată căreia turcii i-au despicat pântecele fără milă, despre prăvăliile tatălui din Bucureşti, luate de comunişti, despre puşcăria la Canal a tatălui şi de părăsirea României după aproape 60 de ani.

Mă uimeşte, în schimb, olteanul meu, excelent cunoscător de istorie, sare de la una la alta şi începe o poveste despre cum a văzut un ofiţer roman o dacă zdrobind strugurii cu picioarele în Dealul viilor din Drăgăşani, „asta era Crâmpoşia care salvează România”.

Şi continuă nestingherit: „Adevăraţii bărbaţi se scoală de dimineaţă, pun ibricul pe foc, fac cafeaua şi o duc iubitei la pat... cafeaua fidelizează cuplul... niciodată un bărbat care face treaba asta nu-şi va înşela nevasta”. Mă uimeşte, cum a făcut-o, de fapt, şi în carte, cu aplecarea sa în faţa valorii şi nu pot să nu-l întreb despre prietenie... despre valoare umană...

„Să fii tu însuţi şi să fii util... să-ţi iubeşti duşmanii dar să le iei banii... Să nu fii lacom. Să fii cinstit... mai au evreii o zicală pe care eu tot de la domnul Avedis am învăţat-o: mai bine îţi faci o afacere mică dar cu banii tăi decât una mare cu banii altora... Să nu uiţi niciodată pe cel care te-a învăţat meseria... şi nimeni nu moare din câştig, oricât de mic ar fi”.