Ion Gheorghe

Toată viaţa mi-a fost ruşine.

De cartierul mărginaş, unde creşteam odată cu şobolanii şi bolile mizeriei care, ca prin minune, mă ocoleau sau mă atingeau într-o formă aşa de uşoară că toţi se mirau.

De tata, nerespectând ordinea lumii sub pretext că toţi sunt parşivi şi, poate, cu el or fi şi fost, nu e uşor să creşti pe timp de război, frica şi ameninţarea (mai târziu aveau să devină şi pentru noi poruncile de bază în mult trâmbiţata „luptă cu viaţa”), ţinând loc de mângâierile mamei, moartă de tuberculoză, de protecţia tatălui dispărut, aşa cum apăruse în viaţa bunicii, cu fanfara lui militară şi care, se pare, ajunsese mare profesor de muzică în oraş, tata neîncercând măcar o dată să-l caute, urându-l de moarte şi înjurându-l de mama focului pentru că-l lăsase „singur sub bombe”.

De nepăsarea şi delăsarea mamei, ce nu găsea nici un sens vieţii şi, încă de tânără, vorbea de „dincolo” ca de fericirea supremă.

De fraţii mei mai mici, de lenea lor fără graniţe, de somnul nesfârşit, de nesimţirea cu care întâmpinau zilele fără să-şi dea o clipă osteneala să înveţe, să scrie, să aibă un program, să se adapteze societăţii, nu-i aşa?

Chiar de mine însumi mi-a fost ruşine.

La şcoală, până târziu, nici măcar batistă n-am avut, fiind nevoit să-mi suflu nasul pe mâneca de la uniformă sau prin curtea şcolii. Aproape niciodată nu aveam unghiile tăiate, ca de altfel mulţi copii din şcoala noastră, „rău famată” în oraş; nu le aveam nu că nu mi-ar fi plăcut, ci pentru că nici măcar foarfecă nu aveam (sigur, dumneavoastră, aici, în cea mai cea ţară a Europei, vi se pare că aiurez, ca să vă trezesc mila sau ca să devin interesant, nu?!).

Pantofi daţi cu cremă. Domnilor, ar fi o naivitate să vorbim despre asta în anii şaizeci în cartierul Nisipuri, cu un tată mecanic şi o mama casnică. Aveau luciu numai când bietul tata mi-i cumpăra din salariul său de nimic, pantofi care deveneau automat protectori împotriva gerului iarna, tenişi de sport, încălţăminte „de vizită”, vara (rapid, prin spălare cu apă rece, direct din bălţile mahalalei, foarte bogată din acest punct de vedere!), până se jupuia pielea de pe ei şi, prin găurile din talpă, intrau pietre de-mi se făceau răni vii.

Odată, aveam inspecţie la limba română şi dascăl pentru acea oră ne era un învăţător mai răsărit, bărbat frumos trebuia să fi fost, că prea toate cucoanele din cancelarie mureau după el, „domnu’ Mateucă” în sus, „domnu’ Mateucă” în jos, şi dădea o probă de avansare cu clasa noastră. Acum, nu că vreau să mă dau mare, da’ bun la carte am fost şi învăţătoarea, doamna Gae, o femeie extrem de ambiţioasă şi muncitoare, religioasă din cale-afară, cu opt sau zece copii, mi-a spus că nu cumva să lipsesc şi să las clasa, m-a lăudat, m-a pigulit, „şi-aşa şcoala noastră e de pomină, să facem ceva să vadă domnii de la centru că nu suntem chiar de râsul lumii”. Iar eu, ambiţios şi căpos din fire, aproape că m-am jurat că n-o să lipsesc.

Era o iarnă cumplită, ca pe vremuri, când de sateliţi artificiali nu se auzise, şi copiii se puteau juca toată ziua fără să le fie frică părinţilor c-o să-i fure cineva şi să-i batjocorească, era frig de crăpau pietrele, ce mai! Zăpada pe la noi trecea de genunchi, toată lumea trăia înghesuită, n-aveai bani să faci case mari, două-trei camere acolo, şi nici pe-alea nu le puteai încălzi deodată.

Aici, la Nisipuri, pe Dorobanţilor, pe Stânjeneilor, orice casă mare ar fi bătut la ochi, erau case mici, cocioabe în comparaţie cu astea de aici, dar ce suflete uriaşe adăposteau câteodată.

Mama, neştiind de inspecţie, plecase dis-de-dimineaţă să-mi bată nişte cuie la ghete, că mi se dezlipise talpa de-atâta purtat, mai trebuia să treacă pe la găzărie, lângă Stadion, cu bidonul de trei litri, fără mânuşi, cu broboada neagră de-a purtat-o până târziu şi paltonul ei verde, cu guler maro, moştenite de la nu ştiu ce rudă care murise. De plecat, plecase, de venit n-a mai venit curând şi eu plângeam disperat de durere că n-o să mai ajung la ore, doar eram premiant, onoarea clasei, cum am spus.

La inspecţie am ridicat tot timpul mâna şi cred că unul dintre răspunsuri a plăcut aşa mult domnilor inspectori, că unul a vrut să mă vadă la tablă, dacă tot la fel de frumos şi corect scriu cum vorbesc. L-am rugat să mă lase în bancă şi să-mi pună întrebări câte vor. Mă încăpăţânam să nu ies, dar dumnealor, intrigaţi şi curioşi, m-au luat aproape pe sus şi ei, şi domnul Mateucă. „Hai, măi, ne rugăm de tine ca la icoane, ce naiba?!”

Pricăjit cum eram, am păşit ca în faţa plutonului de execuţie căci, odată ajuns la tablă, toţi copiii au pufnit în râs arătând spre picioarele mele pe care, peste ciorapi, înfăşurasem fâşii dintr-un cearşaf vechi, legate cu sfori ca să nu alunece prin zăpadă.

Învăţătorul a încremenit, eu nu mi-am putut ridica din pământ capul de ruşine când inspectoarea a venit la mine plângând, m-a luat de mână şi m-a dus la loc în bancă, s-a aşezat lângă mine şi mi-a spus, sughiţând de suspine: Dacă o să ajungi vreodată ceva, să nu uiţi asta niciodată, niciodată.”

Parcă aşa ceva era de uitat.

*

　„Continuaţi, continuaţi sau, dacă vreţi, putem s-o lăsăm pe altă dată”, îmi spuse liniştit psihiatrul, iar lampa verde-gălbuie ce ne despărţea mă făcea aproape să vomit, ca după câteva căni de ceai negru băute pe stomacul gol.

„Se petrec prea multe crime oribile, domnule doctor, zi de zi, sub ochii noştri, deseori mă trezesc ud leoarcă, înnebunit de imaginile copiilor cărora li se pune mâna la gură să nu ţipe… gâze de câţiva ani zdrobite uneori de propriii părinţi. Am văzut desenele unei asemenea fetiţe, într-o grădiniţă. În spatele culorilor ţipătoare, amestecate cu groază, cu ură, peste tot ochi holbaţi de durere în timp ce mânuţele acopereau burta mai tot timpul roşie. Mi-e teamă că am început să deraiez.”

*

　Renunţă la tăcerea neutră pe care o păstrase mai bine de un ceas dându-mi senzaţia că vorbesc la pereţi şi se aproprie, peste birou, astfel încât îi vedeam faţa surprinzător de destinsă, înţelegătoare cu vădit interes la cele ce spuneam.

„Dragă colega, pricep destul de bine şi nu trebuie să vă ruşinaţi, ce-mi relataţi nu este o situaţie de excepţie în vremurile noastre. De fapt, totdeauna au fost asemenea acte de agresiuni sexuale, mai rare probabil, la dumneavoastră, sau ceva mai acoperite. Studii pe mulţi ani, pe un număr considerabil de pacienţi, demitizează imaginea omului rău, sângeros, al prototipului avut în discuţie. El este greu de diferenţiat de aşa-zişii indivizi normali, pentru că este uneori specialist desăvârşit, coleg bun de muncă etc., care adăposteşte două sau mai multe persoane în trupul său, în creierul său bolnav, mai bine zis… dacă vreţi un fel de dr. Jeckl şi Mr. Hyde, noi având misiunea de a anihila ce e periculos, prin atrofierea părţii demonice.”

„Nu ştiu, nu ştiu ce să zic. Eu i-aş omorî cu mâna mea fără milă. Le-aş scoate unghiile şi ochii, le-aş…”

*

În nicio parte a globului ăstuia nu arde ţărâna ca la noi. Fără să biciuie. Ca nişte cărbuni minusculi care-ţi gâdilă tălpile, sâcâindu-te, dar totdeauna aducându-ţi binefacerea fierbinţelii, sentimentul primar de a te mişca liber pe o planetă încătuşată.

În nicio parte a globului nu cântă, nu urlă greierii ca în câmpiile Doljului. Niciunde pământul nu-şi ţine respiraţia să asculte mişcarea frunzelor de plopi vara, niciunde ochii femeilor nu sunt mai aprinşi, nicăieri sânii fetelor mai pietroşi, precum cireşele în mai, pe care le înghiţi cu sâmbure cu tot.

„Ei, ţi se pare ţie că ai plecat de mult, da ia să stai în fiecare zi în mizeria asta, să vezi atunci cum ţi s-ar acri de urlatul greierilor, nu i-ai mai auzi de urletele şi înjurăturile proprii.”

„Craiova este Sicilia noastră… săracă, fierbinte, ambiţioasă, căpoasă peste măsură, cu oameni inteligenţi, ba uneori aşa de inteligenţi că oltenii o degradează în şmecherie de doi bani” – râde Niki Temistocle, la patru dimineaţa, pe una din terasele Costineştilor, căutând şi el, probabil, trecutul, anii când îţi ajungea o ceaşcă de cafea şi-un Carpaţi.

„Ăstuia îi e uşor să se dea poet, bă, omu’ are euroi, e investitor, a uitat ce huiduia dimineaţa aşteptând să-l ia cineva spre Galicea-Mare. Chiar că nu mai eşti întreg, bă băiatule, tocmai tu care citezi din Biblie, tânjeşti după ce-a fost, după… Păi, pe tine te-a scos Dumnezeu de-aici din închisoare ca pe evrei din Egipt… oare să fi uitat foamea şi telefoanele ascultate, ai uitat că nu puteai să publici, că te-au aruncat ăştia la ţară după ce-ai tras ca un câine în facultate?”

Nu, nu am uitat, cum aş putea să uit, dar cui să spui că atunci te simţeai iubit, că sărăcia ta trezea admiraţie, că toată lumea bună te întreba de vorbă, „ce-ai mai scris, se dă secundariatul, ce face băiatul…”, iar azi nimeni nu se uită decât la ce maşini plimb, cât câştig pe lună, dacă sunt mai tare decât… Cum să le spun că tihna domestică e moartea scrisului, că nearzând tot ce era inspiraţie se împrăştie în faţa vitrinelor supraîncărcate, că mi-e groază de câte ori copiii întârzie câteva minute ca nu cumva vreun dement să-i târască în maşină şi să-i găsesc, doamne fereşte, prin nu ştiu ce pădure sugrumaţi.

„Aha, vezi că la noi nu sunt. Citeşte ziarele, nene, şi n-o să mai duci dorul atât.”

Pământul românesc are ceva dumnezeiesc în el…

„Eeee, ai avut tu aşa o… re-ve-la-ţi-e” – vrea Profesorul să fie ironic, după ce o oră întreagă îmi vorbise că a pus varza, că vecinul şi-a luat un BMW cu şaptezeci de mii de euro… Acum vrea să-şi vopsească părul, „să şi-l cănească”, râde Bogdan, „ca ăla de la Microbiologie, cum îl cheamă, că parcă scrie şi el, am auzit că nu i-a lăsat pe ăia de la teatru până nu i-au pus o piesă în repertoriu.”

(...)

*

Ninge ca în alte veacuri deasupra Germaniei. Viscoleşte de mama focului. În camera mea miroase deja a Crăciun.

Extrem de comod îmbrăcat, cu un pahar de whisky în faţă, tolănit pe sofa şi acoperit cu cearşaful cu pisicuţe roşii, aştept miezul nopţii, pe un canal privat, o emisiune oarecum interesantă: „Miß handelte Kinder” – copii schingiuiţi în numele dragostei.