Marele eşec sau contradicţia lui Marino
de Constantin de M. Popa
Viaţa unui om singur este o carte de succes. Destinată postumităţii, ea a reuşit să facă dintr-un savant claustrat în austerul univers al ideilor, dintr-un marginal cu certă reputaţie ştiinţifică europeană, în sfârşit, dintr-un izolat consumându-şi lucid, zi de zi, chinul solitudinii suferinţă, i-aş spune, de natură aproape metafizică, un scriitor a cărui notorietate sporeşte neaşteptat. Ceea ce Adrian Marino, se ştie, refuza cu obstinaţie.
Rumoarea creată în jurul autobiografiei sale ocultează nivelul declarat teoretic şi ideologic al scrierii, punând în relief acele verdicte aspre ale ideocriticului privitoare la marile personalităţi, române şi străine, pe care le-a cunoscut, dar, în primul rând, lucru trecut cu vederea, fără să se cruţe pe sine. Viaţa... este, într-adevăr, un examen riguros de conştiinţă al unui intelectual român, cu toate ideile, reveriile, iluziile, revoltele, decepţiile şi...prostiile sale. Numai că unii dintre comentatorii acestui veritabil tratat al ideii de demantelare (Cristian Teodorescu, Dan C. Mihăilescu, Ioan Buduca, Raluca Dună) privilegiază zonele aşa-zis scandaloase ori sancţionează opinii aparţinând registrului alternativei. A-l acuza pe Marino pentru opţiunile sale în favoarea civilizaţiei citadine opuse satului tradiţional, primitiv şi sălbatic sau pentru afirmarea dezideratului unor realizări culturale semnificative, de amploare, blocate adesea de către apărătorii minoratului conformist şi plat (gândim mereu şi în cultură, pitic, în mic, fără anvergură, fără proiecte de mari dimensiuni) este în afara chestiunii, ca şi încercarea de a evidenţia carenţele artistice ale scriiturii şi, în consecinţă, dificultatea, pentru minţile comode, lecturării celor peste 500 de pagini, din care se înalţă un deloc patetic apel la toleranţă şi libertate de spirit. De altfel, dezbaterile ce au urmat publicării acestei opere testamentare, iniţiate în revistele Mozaicul, Verso, Observator cultural, Euphorion, Tribuna semnalează, convingător, complexitatea gândirii lui Marino, destinul său de raţionalist militant, avertizând, în acelaşi timp, despre complexul confesiunii ce conferă Vieţii unui om singur atributul de carte cu intrări multiple.
Mă opresc, în consecinţă, asupra controversatului capitol Marele eşec: G. Călinescu, pentru a urmări traseul unei relaţii umane (concretizate în plan spiritual, dar şi social), sinuoase, tensionate, paradoxale. Este istoria despărţirii de un model asumat, iniţial, cu entuziasm, fără rezerve. Îl atrăgea pe tânărul intelectual, încă dezorientat, inconformismul, combativitatea polemică, independenţa ideilor importantului critic ce-l debutase în Jurnalul literar şi care se găsea în faza pregătirii Istoriei literaturii române de la origini până în prezent. Apariţia acestei cărţi mari în anul 1941 a declanşat marele cor al detractorilor împotriva cărora Marino ia atitudine, alături de Al. Piru şi G. Mărgărit. Analiza sa este însă departe de tonul apologetic. Echilibrată, matură şi, mai ales, eliberată de servituţi, poziţia lui se singularizează în epocă.
Treptat, admiratorul necondiţionat descoperă, dincolo de discutabile deosebiri temperamentale (în fond, egocentrismul îi apropie), derapaje morale de neacceptat (ipocrizie, cinism, adaptabilitate prin forme uluitoare de cabotinism), Maestrului fiindu-i dinamitat piedestalul pe care se instalase (fusese instalat). Sunt rememorate episoade revelatoare pentru oportunismul şi duplicitatea lui Călinescu, a cărui venalitate îl oripilează pe recalcitrantul său asistent, rămas fără replică la o motivaţie a compromisului de genul: Ce, vrei ca Cioculescu să-mi ia catedra?.
Imaginea negativă a marelui critic este forjată cu fermitatea alimentată de diferenţierea concepţiilor despre critică şi despre literatură. Scriitorul de talent G. Călinescu transforma sistematic literatura în literatură, în vreme ce A. Marino refuză orice speculaţie impresionistă, orice artificiu eseistic, orice tentaţie a romanţării, totul, în scrierile sale critice, fiind documentat bibliografic. De unde şi remarca acidă, lovitură dureroasă, de neiertat, primită de autorul Vieţii lui Alexandru Macedonski din partea lui Călinescu: Dar ce, dumneata eşti scriitor?. Nimic nu-l irita mai mult pe Marino, a cărui exegeză fusese declarată o înfrângere, decât eticheta de epigon călinescian ce i s-a atribuit abuziv. După cum, reluarea exclusivistă a caracterizării din Compendiul lui Călinescu (1945): Adrian Marino e mai ales un eseist, curios şi malign, mare scotocitor de cărţi, cu stil intelectual şi acut, încă de pe acum, de excursie livrescă, devenise anacronică. Pe de o parte, contrazice părerile celor ce îi reproşează ideocriticului ariditatea stilului, iar pe de altă parte, escamotează evoluţia de mai târziu a hermeneutului care, după paisprezece ani de detenţie politică şi de domiciliu forţat, a avut tăria să-şi împlinească vocaţia intelectuală construind o operă monumentală, de o rară erudiţie, în domeniile criticii ideilor literare, teoriei literaturii, comparatisticii şi, mai apoi, ideologiei propriu-zise.
Marele eşec trebuie înţeles disociind omul Călinescu de creatorul masivei Istorii a literaturii române, de la care Marino a primit efectul stimulativ al exemplului unei mari construcţii critice, ideea de monumentalitate.
L-a denigrat Marino pe Călinescu, l-a negat cu înverşunare? Chiar dacă acest capitol din viaţa lui Marino a fost resimţit ca dezastru moral, lui Călinescu i se recunoaşte unicitatea în cultura noastră prin formula sa critică total intransmisibilă. Ea nu poate fi cultivată decât de un anume tip de scriitor, care scrie conform talentului său literar original, irepetabil (s.m.), despre alţi scriitori. Despărţirea de Călinescu luminează dimensiuni proprii şi personalităţii mariniene: cultul ierarhiei valorice, resentimentul, spiritul vindicativ, mizantropia, orgoliul. Este vorba, cu alte cuvinte, despre o despărţire care uneşte.
La rândul lui, Călinescu, în ciuda aparenţelor, fusese marcat de consecvenţa poziţiei discipolului său, de vreme ce un text publicat în Contemporanul sub titlul Tinerii este reluat în volumul Cronicile optimistului din 1964, ca prefaţă a autorului. Transcriu aceste rânduri răscolind rănile necicatrizate din sufletul tovarăşilor de primă tinereţe: Unul din ei, care părea cel mai fugos (chiar Adrian Marino n.m.), un Liszt al intelectualităţii, s-a împotmolit într-o vagă încercare de bibliografie, apoi a căzut definitiv şi greu în neantul cel mai neprevăzut. Grele, nedrepte, parşive cuvinte şi, totuşi, ce recunoaştere: un Liszt al intelectualităţii!
Marino, într-o tonalitate total diferită, escortează cartea călinesciană, Scriitori străini (1967), cu substanţialul studiu G. Călinescu, critic al literaturii universale, în care, odată cu meritele identificate celui ce scrisese Impresii asupra literaturii spaniole, îşi afirmă propriile sale criterii: sfera totalităţii, exigenţa sintezei, ierarhia valorilor fundamentale, respingerea spiritului de docilitate, a atitudinii de reverenţă, pastişare sau compilaţie faţă de critica străină, construcţia rotundă, principiul circularităţii, descifrarea sensurilor ideologice şi politice ale operelor comentate. Finalul prefeţei are, fără îndoială, expresivitatea textului literar: Întreaga literatură străină, atât de fin şi pătrunzător interpretată de critic, este foarte adesea o scenă savant disimulată pentru proiectarea propriei sale personalităţi. Mai ales această zonă a operei sale nu are în fond decât un singur erou: pe G. Călinescu însuşi, în ipostaza de Proteu, cu zeci de feţe şi costumaţii europene.
Revenind la Viaţa unui om singur, vom observa, de asemenea, existenţa unor nuclee narative, prin decuparea, din ţesătura reflexiv-introspectivă, a situaţiilor şi operatorilor diegetici de impact. Momentul în care colegul Valentin Lipatti este surprins suit pe o scară, pavoazând sala de intrare a Facultăţii de pe E. Quinet cu portrete şi lozinci comuniste are acelaşi efect asupra cititorului precum celebra imagine a lui Blaga, obosit şi resemnat, aşteptând, la sărbătoarea comunistă, pe bordura unui trotuar, alături de o pancartă, rândul trecerii coloanei de manifestanţi prin faţa tribunei oficiale.
Gonit pe uşa valorilor teoretice, epicul se întoarce pe fereastra intertextualităţii. Nu se poate, astfel, desprinde momentul în care Marino, după eliberarea din domiciliul obligatoriu, îl vizitează pe Maestru, de atmosfera Scrinului negru. «Câte ai mai făcut şi dumneata» m-a apostrofat, fără nici o compasiune pentru un fost deţinut politic, notează Marino, conştientizând valenţele romaneşti ale scenei ce urmează: Dacă ar fi citită într-un roman ar părea neverosimilă. A început să-mi descrie interiorul in termenii următori: «Covorul acesta a costat 30.000 de lei», «acest Luchian 50.000 de lei» şi alte asemenea detalii, într-o ambianţă de bric a brac şi Consignaţie. O demonstraţie frenetică, în avalanşă, a succesului său şi a acumulării parvenite. Eul autobiografic percepe cinismul acestei pitoreşti hoarders, care, ar putea să fie, din punctul de vedere al amfitrionului, un reflex de autoapărare în faţa unui proscris. Sau, şi mai exact, poate, vorba lui I. D. Sîrbu, vizitatorul mirosea a sârmă ghimpată şi evitarea nu făcea altceva decât să îngroaşe ceaţa levantină a uitării calculate. Considerate izolat, poveştile adevărate acreditează compatibilităţi cu totul surprinzătoare la un autor care şi-a declarat, nu o dată, vocaţia de teoretician şi care a spus adio literaturii. Iată o altă scenă: Certat definitiv cu G. Călinescu, vizitam uneori anticariatul lui Şerban Cioculescu, dintr-un pasaj de pe Calea Victoriei. Mă aflam într-o după-amiază în acel loc (de faţă, cred, şi V. Voiculescu), când G. Călinescu pentru a se pune bine cu rivalul său politic, universitar potenţial îi oferă cadou, aproape pe furiş, manuscrisul Enigmei Otiliei. Avea aerul unui domn distins, al unei personalităţi sociale, care intră pe nevăzute credea el într-un bordel. Îmi arunca ochi vindicativi şi, în acelaşi timp, triumfători.
Cel care postulase, ca ideocritic, distanţarea de literatură, este, chiar fără voie, absorbit de literatură. De fapt, se întâmplă ceea ce sesizase în Hermeneutica ideii de literatură, conştiinţa foarte precisă a revenirii inevitabile, fatale, la literatură sau, în altă formulare, căderea continuă în literatură.
|
|