Luiza descoperi că revenise în micul mauzoleu. O clipă, îi fu teamă că o pierduse pe Emma Textoris undeva pe parcurs, dar bunica ei era acolo, energică, gata de a porni o nouă experienţă. Bătrâna luă oglinda de lângă perete, îi înlătură ştergarul care îi protejase marginile şi o cercetă cu atenţie, mai ales în locurile unde argintul se dezlipise de sticlă şi lăsa să se întindă, spre interior, pete de igrasie verde fără strălucire.

– Să sperăm că va rezista, comentă bătrâna.

Cu multă grijă, aşeză oglinda pe spate, cu faţa în sus, direct pe ciment, în mijlocul capelei.

– Vino în faţa mea, o chemă pe Luiza, îndemnând-o să se plaseze de cealaltă parte a oglinzii. Apleacă-te şi fixeaz-o cu mâinile pe sol. Nu apăsa prea tare, să nu se spargă, dar fii fermă, să nu o laşi să se mişte, să fugă într-o parte sau să se ridice.

– Dar ce se va întâmpla? întrebă fata nedumerită şi puţin înspăimântată.

– Acum gândeşte-te la bunicul tău, continuă bătrâna fără a o lua în seamă.

– Cum să mă gândesc la el, nu l-am văzut niciodată, nu l-am prins în viaţă.

Emma Textoris oftă uşor, se ridică şi o trase pe nepoata ei până în faţa criptei lui Joseph. Pe capacul de marmură care închidea sicriul în criptă, sub numele celui îngropat era şi o ramă de porţelan cu o fotografie a acestuia, topită în lacul pietrificat. Deşi timpul o îngălbenise, fotografia îl înfăţişa pe Jospeh Knall în puterea vârstei: avea o faţă uscată şi aproape ascuţită, tăioasă, ochi strălucitori şi severi, o barbă deasă, dar tăiată scurt, nas acvilin, gura strânsă cu buze subţiri şi urechi ascuţite, de elf, ca ale Luizei.

– Întipăreşteţi-o în minte, îi recomandă Emma. Şi dacă o uiţi, poţi să arunci câte o privire spre ea, ca să-ţi reîmprospătezi imaginea.

Apoi o conduse pe Luiza înapoi lângă oglindă. Se aşezară de o parte şi de alta a acesteia, privind din lateral cripta lui Joseph, încât fata putea să tragă cu coada ochiului spre fotografia mortuară. Se aplecară pe vine şi puseră amândouă mâinile pe marginea dezvelită a sticlei. Luiza înţelese că trebuie să se concentreze, aşa că îşi plonjă privirile în propriile pupile reflectate şi lăsă restul imaginii să se înceţoşeze.

Se vedea vag pe ea însăşi, dar se gândea la bunicul ei, la fotografia de pe mormânt, pe care de altfel o ştia de acasă, după originalul păstrat în albumul de amintiri al familiei. Din trăsături nu îşi dădea seama dacă Joseph Knall fusese un om sever, dur ca tăiat în piatră, sau blând, poate chiar slab. Sau amândouă deodată. Fusese intransigent cu Regine, mama Luizei, voise să o pedepsească, sau dorise să o ajute, chiar împotriva ei, ştiind că era bolnavă? Dacă reuşea să-l întâlnească, trebuia să-l întrebe toate acestea, simţea că în mod obscur destinul ei e legat de trecutul familiei.

Oglinda avu o tresărire, ca şi cum ar fi fost aşezată pe apă şi sub ea s-ar fi spart o bulă de aer urcând din adânc. Cu un scrâşnet de sticlă ce zgârie cimentul, se deplasă câţiva centimetri într-o parte. Luiza privi nedumerită spre bunica ei, crezând că aceasta se mişcase şi, fără să vrea, mutase oglinda o dată cu ea.

– Să nu-i dai drumul, şuşoti Emma. Concentrează-te mai departe.

Luiza începu să respire agitat, înţelegând că mişcarea venise din altă parte. Nu îşi luă ochii din oglindă, de parcă aceasta devenise colacul ei de salvare, cotlonul ei de refugiu din faţa fricii. Privirea îşi pierduse însă fixitatea, ieşise din punctul ei de agăţare, care erau pupilele reflectate, şi se întinsese difuz pe întreaga suprafaţă reflectorizantă. Tavanul capelei, cu şirul lui de vitralii mate ce franjurau lumina, cele două cripte superioare, în stânga şi în dreapta, un colţ de sus al uşii, toate se închideau deasupra fetei, precum capacul unei cutii de pantofi în care s-ar fi ascuns dacă ar fi fost un prichindel de o palmă. În faţa lor, se decupau capetele ei şi al bunicii sale, încordate, roşii din cauza poziţiei grele în care stăteau.

Dar nu erau singure! În spatele lor, la jumătatea distanţei faţă de tavan, Luiza desluşi o a treia figură, aplecată între ele. Îşi schimbă focalizarea ochilor, pentru a limpezi imaginea, şi chipul căpătă claritate. Era Joseph Knall, cu figura lui din fotografie, severă, barbă neagră şi deasă înconjurând de aproape gura, sprâncene stufoase şi ochi pătrunzători, care treceau printre cele două femei şi se scufundau în ei înşişi.

Luiza îşi înăbuşi un ţipăt şi ridică fulgerător capul, înspre tavan, spre locul unde ar fi trebuit să se afle bunicul ei. Dar în capelă, în afara lor, nu mai era nimeni.

– Nu e acolo, e în oglindă, spuse în şoaptă Emma.

Luiza îşi coborî înapoi privirile şi trăi brusc o senzaţie de cădere şi vertij. Oglinda încetase să fie o suprafaţă plată reflectorizantă, căpătase adâncime, era ca un puţ tăiat dreptunghiular în pardoseală spre un hău din pământ. Capul, pieptul bunicului, trunchiul lui, privite de sus, urcau spre cele două femei din acest tub vertical.

– Ţine-te de margini, nu te lăsa să cazi, strigă ferm Emma, ridicând scurt una din mâini, cât să o pună pe un umăr al Luizei şi să o împingă pe fată de deasupra oglinzii.

Cu răsuflarea tăiată, Luiza îşi propti palma stângă pe una din laturile scurte ale oglinzii, în timp ce palma dreaptă îi rămăsese sprijinită pe lungime. Cu braţele astfel desfăcute în unghi, căpătă stabilitate, de parcă ar fi stat aplecată deasupra unei guri de canalizare. Joseph Knall privea mai departe de jos în sus, printre ele, fără obiect, dar cu privirea vie, sclipitoare, pe care o avea şi în fotografie. Părea că se apropiase, urcând din adânc, dimensiunile capului său deveniseră aproape cât cele ale bunicii şi nepoatei.

Un nou zvâcnet mută oglinda cu câţiva centimetri mai încolo pe ciment. Luiza, care nu cuteza să se uite direct la bunic şi îşi concentrase atenţia pe mâinile ei de pe marginea de sticlă, simţi un nou fior de spaimă. I se păru că lângă mâna ei dreaptă, pe lungimea oglinzii, se conturase o altă mână. Timp de o secundă, crezu că e reflecţia propriei palme, dar imediat descoperi că mâna avea degete osoase, lungi, cu păr şi unghii mari. Era o mână de bărbat, era mâna lui Joseph Knall.

Era ca şi cum, urcând pe o scară de pe fundul unei guri de canalizare, bunicul ieşea la suprafaţă prinzându-se cu mâinile de marginile gropii. Într-adevăr, Luiza văzu rapid că de partea cealaltă a oglinzii, lângă palma Emmei, apăruse a doua mână a bunicului. Se prinsese aşadar de laturi şi urma să se tragă în sus, în forţa braţelor. În volbura de emoţii care se iscase în ea, Luiza se întrebă dacă bunicul le vedea pe ele, dacă ştia că ele îl aşteaptă sus, la ieşire. Şi, dacă da, cum oare le vedea? Ca atunci când, fiind scufundat sub apă, te ridici la suprafaţă spre figurile mişcate de pe malul bazinului, deformate de pieliţa translucidă a apei ce separă adâncul de lumea de afară?

Cu o curiozitate perversă, intensificată de panică, Luiza privi spre bunic şi înţelese că acesta nu vedea nimic în afară, pentru el pojghiţa oglinzii era opacă, nu ştia că cele două femei îl aşteaptă dincolo. Pielea oglinzii nu era doar opacă, ci şi rezistentă, ca o membrană elastică, dar incasabilă. Urcând din adânc, bunicul veni în contact cu suprafaţa, se lovi de ea dar nu o străpunse, doar o împinse în sus. În acelaşi timp, oglinda avu o tresărire sub mâinile celor două femei. Luiza înţelese că loviturile era încercările lui Joseph de ieşi.

– Nu poate ajunge, comentă Emma în şoaptă. Asta nu e bine.

– Ce va face atunci? întrebă Luiza, cu un sentiment de uşurare, în care teama fu înlocuită de o curiozitate iresponsabilă.

– Ar trebui să-i dăm drumul să plece. Nu-l mai privi, întoarce-te spre tine însăţi.

Cu o uşoară dezamăgire, Luiza mai învălui o dată cu privirea chipul bunicului, apoi poposi asupra propriei sale feţe. Dar pe când detaliile dimprejur începeau să se scufunde în indistinct, avu o viziune fulgurantă. Nasul acvilin din oglindă i se ascuţi şi mai tare, sprâncenele i se îndesiră, iar obrajii i se înnegriră cu o barbă tăiată scurt. Era ca şi cum ar fi adus pe retină chipul bunicului şi l-ar fi suprapus fără să vrea peste propria ei faţă. Spunându-şi în trecere că îşi provocase o iluzie optică interesantă, ca o reminiscenţă pe fundul de ochi al unui flash de neon, Luiza se concentră asupra propriilor pupile.

Atunci se întâmplă ceva neaşteptat. În pupilele reflectate sclipi o strălucire care nu era a ei. Nu reuşise niciodată să-şi suprindă în oglindă licărul propriei sale vieţi, acesta era inclus în chiar privirea care se cerceta pe sine şi nu putea fi ţintuit din afară, ca într-o fotografie. Dar de data aceasta în ochi i se aprinsese lumina unei alte inteligenţe. În acelaşi timp, Luiza tresări de la o izbitură resimţită direct în piept, ca şi cum de astă dată bulele de gaz ce urcau din adânc nu mai loviseră oglinda, mutând-o din loc în ciuda mâinilor ce o apăsau pe ciment, ci chiar pe fată.

– Dă drumul oglinzii! răcni Emma Textoris, sărind în sus.

Mâinile Luizei erau însă încleştate de suprafaţa de sticlă şi Emma nu găsi altă modalitate mai rapidă de a o desprinde de ea decât să o împingă brutal în spate. Fata căzu în şezut, sprijinindu-se cu spatele de unul din pereţii cu cripte. Emma veni lângă ea şi îi strânse capul la piept, pentru a o linişti. Apoi îi prinse faţa în palme, o întoarse spre sine şi o privi în ochi cald şi scrutător, ca un oculist care îi examina fundul de ochi.

– Ce a fost asta? întrebă Luiza, revenindu-şi din şoc.

Emma Textoris păru mulţumită de controlul pe care i-l făcuse fetei. Apăsă din nou capul Luizei pe sânul său, legănând-o uşor. În acelaşi timp, murmură pentru sine cu un ton îngrijorat:

– Acum înţeleg.

Luiza îşi reveni repede în fire şi se desprinse din braţele bunicii.

– Asta chiar a fost ciudat. Bunico, ce s-a întâmplat? A încercat bunicul să mă ia în posesie? E posibil aşa ceva? Nu sunt doar poveşti de filme de groază?

– Mi-e teamă că nu te pot ajuta să te întâlneşti cu Joseph. Şi cred că ai un lucru important de aflat de la el, pe care numai el ţi-l poate spune.

– Vorbeşti de copilul mamei, de fratele meu avortat? Nu te îngrijora, mai am pe cineva pe care să-l întreb adevărul.

Emma Textoris o privi scrutător:

– Vrei să-l cauţi pe Gregor?

– Nu ţi se poate ascunde nimic. Bănuiesc că voi, umbrele, ştiţi totul.

– O, nu chiar. Învăţăm şi noi. Avem surprize.

– Ai aflat ceva ce nu ştiai despre mine? Nu îmi împărtăşeşti şi mie?

– Vezi ce îţi va spune Gregor. Eu nu pot.

– Dacă eşti atât de discretă, dă-mi măcar un sfat: Cum să-l contactez pe Gregor? El nu e nici mort, şi nici nu îl cunosc.

– Încearcă în vis.

– Dar eu nu dorm, sunt încontinuu trează.

– Nu în visul tău, într-al lui. Iar acum a sosit momentul să plec. Vino să punem oglinda înapoi în picioare.

Luiza o ajută pe bunica ei să ridice oglinda de pe pardoseala micii capele şi să o sprijine, în unghi aproape drept, de peretele opus uşii, sub placa de marmură pe care erau gravate numele celor îngropaţi în cripte.

– Să ne luăm rămas bun. Nu încerca să întâlneşti prea mulţi morţi, nici măcar pe mine, rămâi cu cei vii. Şi încă ceva: Dacă o vezi pe Regine, spune-i că eu nu pot să o iert.

– De ce? Dar cine poate?

– Tu poţi! afirmă Emma, fără drept de replică, închizând discuţia.

Luiza o strânse puternic în braţe, lăsă capul pe pieptul ei şi închise ochii. Ar fi rămas aşa la nesfârşit, dacă bătrâna nu ar fi sărutat-o pe frunte şi nu s-ar fi desprins delicat din îmbrăţişare. Fără să mai spună un cuvânt, o întoarse pe fată cu faţa spre oglindă şi se dădu câţiva paţi înapoi. Luiza îi văzu imaginea reflectată îndepărtându-se, făcându-se mai mică, de parcă cripta familiei devenise un culoar foarte lung, întinzându-se în spatele ei precum tuburile unui telescop uriaş. Mirată de fenomen, se întoarse rapid, dar capela era aceeaşi dintotdeauna, închisă de tavan ca o cutie de pantofi.

Atunci Luiza se reîntoarse spre oglindă, în ultima clipă pentru a mai vedea dispărând silueta Emmei Textoris, undeva mult în spatele corpului ei, la capătul unui culoar îndepărtat. Şi cu cât încerca să-şi concentreze mai mult privirea pentru a desluşi amănuntele tunelului oglindit, cu atât acesta deveni mai neclar, îşi pierdu detaliile şi sfârşi prin a se transforma într-o halucinaţie optică, într-unul din jeturile de lumină decupate şi filtrate de vitraliile translucide de la baza tavanului.

– Adio, bunică! şopti Luiza, cu un sentiment de pierdere. Acum ştiu că nu eşti moartă, dar ne vom revedea cândva?

(Fragment din romanul Luiza Textoris,

al treilea din ciclul Noctambulii,

în curs de apariţie la editura Polirom)