1
A auzit din cărţi că Soarele
Cu care era îmbrăcat Dumnezeu
Este simbolul eternităţii
Şi că oamenii, în drumul zilnic spre serviciu,
Bagă hoţeşte în buzunare efemere
Vieţile furate din magma eternităţii.
Şi a plecat în lume să facă dreptate:
Fiind mai puţină eternitate pe pământ,
Oamenii la întoarcerea de la muncile zilei
Musai să restituie fiecare vieţile furate.
2
A mai auzit că atunci
Când se crapă de veşnicie
În istoria efemeră a omenirii,
Zilele explodează într-un dans nebun
Pe pământ, iar nopţile
Cazate la hanul norocului
Nu mai termină de golit
Burdufurile cu vinul rătăcirii.
Şi, ameţit de dorul aventurii,
A plecat să dea ordin
Zilelor şi nopţilor
Să se oprească în faţa frumuseţii orbitoare
A clipei de înţelepciune.
3
A mai auzit că toate întâmplările
Din care s-a născut şi din care creşte omenirea
Încap bine într-o sacoşă, o sacoşă
Mare cât o mie şi una de nopţi
Şi a plecat să aducă în satul lui,
Pentru prieteni,
Sacoşa miraculoasă a literaturii.
4
Indignat că în Biblie
Nu sunt povestite întâmplările şi faptele
Eroice ale cavalerilor rătăcitori,
A plecat până la marginea cerului
Să-i ceară lui Dumnezeu revizuirea Bibliei.
Dumnezeu l-a primit la marginea cerului
L-a primit cu divină ospitalitate,
Rugându-l să se facă mai mic
Pentru a avea loc în cer.
Şi, pe când Don Quijote se odihnea,
În timpul somnului, Dumnezeu i-a aşezat mintea la loc
Şi l-a vindecat.
I-a luminat apoi întoarcerea pe pământ.
5
Când a ajuns acasă i se părea
Că poartă cu el toată lumina de pe pământ.
Nici soarele, că e soare, nu avea strălucirea lui.
În faţa prietenilor a ţinut un discurs scurt:
Nu vedeţi? Gata. S-a terminat. A venit seara.
Vă las prin testament dreptul să vă amintiţi de mine
Şi să mă judecaţi. Iar nepoatei îi las toată averea mea:
Cerul pe care l-am coborât
Şi l-am împrăştiat pe pământ.