În zilele noastre, ne bucurăm de un număr impresionant de posturi de televiziune . Există şi câteva, nu prea multe, posturi de radio. Dar în vremea studenţiei mele, ca în toată perioada comunismului, beneficiam de un singur post de televizor, iar bucureştenii puteau prinde şi programul II al Televiziunii Române. Noi, cei din sudul ţării, mai prindeam un post Tv de la bulgari. La radio se difuza duminica la o oră de vârf concursul „Cine ştie câştigă”, realizat de Ion Mustaţă, care devenise un nume arhicunoscut. Emisiunea căpătase o largă popularitate. În anul III, nu ştiu cum s-a întâmplat că emisiunea respectivă trebuia să fie realizată cu colegi de-ai noştri de la Română. Ştiu că au fost Rotaru Leonard, Sorin Truşcă şi Nicolae Ştefan. Alături de ei era actriţa Carmen Maria Strujac, dar eu am trăit tot timpul cu ideea că se numeşte Sturdza, nu Strujac. Şi cred că mai era studentă la I.A.T.C. Era cunoscută în primul rând pentru că juca în anumite filme realizate atunci de unii regizori români. Şi juca alături de mult mai cunoscutul Florin Piersic. Şi, fiindu-ne cunoscută, nu puteam să nu-i simţim prezenţa când lua masa la cantina 6 Martie. Emisiunea respectivă a fost realizată pe la mijlocul săptămânii, cred că într-o zi de miercuri, era înregistrată şi urma să fie difuzată duminica. Emisiunea a fost realizată la Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa”. Au venit foarte mulţi studenţi. Nu puteam lipsi noi, cei de la Facultatea de Limba şi Literatura Română, pentru că trebuia să ne susţinem, să ne încurajăm colegii. Imaginaţi-vă un joc sportiv de sală, de handbal, de exemplu, în care echipa favorită este încurajată de suporteri. Noi încurajam frenetic pe candidaţi, aplaudam îndelung când dădeau răspunsuri bune. Candidaţii primeau astfel impulsuri psihice şi se simţeau întruna susţinuţi, încurajaţi. Şi aşteptam cu toţii ziua de duminică, atunci când la ora cutare se transmitea la nivel naţional emisiunea. Dar emisiunea nu a mai fost difuzată. De ce?

Între timp, lanţul european al grevelor studenţeşti a ajuns şi în România. Noi, de la Română, nu am ştiut, dar alte facultăţi au fost pe fază (pe fază europeană). Conducerea de partid şi de stat, rămânând surprinsă, nu mai agrea pe studenţi. Şi cred că ăsta a fost motivul (pueril) ca emisiunea să fie stopată. Era parcă şi perioada când apăruse decretul cu interzicerea avorturilor, ceea ce a stârnit nemulţumire pentru o parte a populaţiei. Dar motivul principal a fost că şi noi, românii, am fost în rând cu Europa. S-au întins grevele studenţeşti în Europa? Hai să fie şi la noi! Nu ne amintim că la mijlocul veacului al XIX-lea, s-a extins valul revoluţiilor de la 1848 peste tot? Ţările Româneşti (cu Bălcescu, Alecsandri şi alţii în frunte) s-au alăturat curentului revoluţionar care a zguduit atunci Europa.

Dar mişcarea studenţească din România nu copia mişcarea studenţilor din Franţa. Această grevă studenţească de la Paris izbucnise în zilele când Charles de Gaulle se afla în vizită în România. Poate că atunci, în 1968, de Gaulle a fost sărbătorit în România cu multă frenezie, cum poate nu a fost primit în nicio altă ţară. Iar aerul de liberalizare care inunda ţara noastră atunci primea un impuls puternic şi prin prezenţa la noi a înaltului şi bătrânului general şi preşedinte al Franţei. Şi cred că scânteia mişcării studenţeşti de atunci din Franţa a fost aprinsă de americani, care voiau debarcarea lui de Gaulle. Nu sunt sigur, dar cred că mobilul acestei intenţii a fost că de Gaulle ceruse ieşirea Franţei din NATO. Iar mişcarea studenţească a câştigat în intensitate prin voinţa de libertate totală a tinerilor. Peste mai mulţi ani, am citit cartea lui Nicolae Balotă, Parisul e o carte, şi m-au frapat câteva observaţii ale celui ce ne-a fost şi nouă, la Bucureşti, profesor de literatură universală, înainte de a lua calea exilului. Iată ce mesaje transmitea mişcarea studenţească din Franţa, prin inscripţiile şi afişele care umpleau zidurile Sorbonei. Le preiau din cartea lui Nicolae Balotă: „Plictiseala este contrarevoluţionară”, „De acum trăim sărbătoarea, timpul miracolelor, puterea liberatoare a cuvântului”, „Trăim în vis… Trăim în ireal. Dacă am coborî, am fi învinşi”, „Fiţi realişti, cereţi imposibilul”.

Revenind la România anului 1968, trebuie să amintesc că puterea politică a ţării s-a gândit să facă nişte concesii pentru studenţi. Analiştii politici sau istoricii ştiu mai multe decât mine. Un câştig mare pentru studenţi, pentru toate generaţiile de studenţi care s-au succedat de atunci şi până astăzi, au fost vacanţele de Crăciun şi de Paşte. Vacanţe care până atunci nu existau. Era doar vacanţa intersemestrială. În afară de vacanţa de vară. Pentru că noţiunile de „Crăciun” şi de „Paşte” nu existau în limbajul conducătorilor comunişti, cele două vacanţe erau pur şi simplu „vacanţa de iarnă” şi „vacanţa de primăvară”. Nu cred că studenţii din ultimele decenii au ştiut de când există şi pentru ei cele două vacanţe. Dar conducerea de partid (şi de stat) a luat şi măsuri punitive. Unii studenţi, de la nu ştiu ce facultăţi, au fost exmatriculaţi. În privinţa asta nu cunosc multe amănunte. O altă pedeapsă a fost trimiterea la frizer a unor studenţi (cred că de la Politehnică). Pedeapsă cam cum se aplica uneori şi în liceele româneşti, când unii elevi erau obligaţi să se tundă scurt. Cum s-a petrecut asta în 1968? Studenţii de la anumite facultăţi şi-au manifestat explozia de bucurie şi dorinţa de libertate, dar nu au strigat sloganuri împotriva partidului. Şi „meritau” o pedeapsă mai mică. Unii studenţi, care se aflau la o cafea, într-un bar sau într-o cofetărie, se trezeau că doi civili (de la Miliţie sau Securitate) se apropiau de masa lor şi le cereau buletinele, apoi le spuneau: „Le primiţi înapoi la secţia de miliţie cutare, după ce vă tundeţi”. Probabil, acei studenţi au fost „turnaţi” de anumiţi colegi, că prea se ştia unde au intrat la o cafea sau la o bere. Şi la frizerii se făcea atunci o coadă mare. Oricum, pedeapsa cu mersul la frizer a venit pentru că studenţii şi-au permis să se creadă liberi.

Fiind student în Bucureşti, nu aveam cum să aflu atunci, în 1968, cum s-au manifestat studenţii de la Timişoara. Abia peste mulţi ani, am aflat de la un prieten din copilărie, stabilit în Franţa înainte de 1989, dar care în 1968 era student la Timişoara. Ştim că în Franţa izbucnise o revoltă a studenţilor. Dar era o mişcare împotriva preşedintelui Charles de Gaulle (aflat în acele zile în România). Nu ar trebui să mă bag în culisele politicii de atunci, dar se pare că, la sugestia americanilor, se dorea debarcarea lui de Gaulle. Dar am considerat că a fost ceva frumos şi ceva ciudat la Timişoara. A fost frumos, pentru că studenţii din Timişoara nu au aşteptat momentul colindelor de Crăciun. Aşa cum îmi mărturiseşte consăteanul şi prietenul din copilărie stabilit în Franţa (Şerban Danciu), mişcarea studenţească de la Timişoara a încolţit cam când a fost invazia Cehoslovaciei, chiar dacă studenţii se aflau în vacanţă. La 1 octombrie începea anul universitar şi studenţii se cazau în cămine. La intrarea în cămin, lângă portar se afla deja câte un securist. Poate Securitatea „mirosise” ceva despre intenţiile studenţilor. În aula Facultăţii de Electrotehnică, rectorul Politehnicii a vorbit studenţilor, le-a cerut să dea dovadă de calm şi să nu facă vreo propagandă. Studenţii s-au gândit să pregătească sărbătorirea zilei de 1 Decembrie. În 1968, se împlineau 50 de ani de la Marea Unire de la Alba Iulia. Intenţiile studenţilor erau frumoase, dorind să aniverseze un eveniment măreţ. Şi-au propus să facă un marş până la Alba Iulia în acea zi de 1 Decembrie. Acest mers pe jos până la Alba Iulia nu a mai putut avea loc, pentru că studenţilor li s-a comunicat că marşul lor va fi stopat de o divizie de tancuri de la Lipova. Atunci, mişcarea studenţească s-a derulat altfel. S-a organizat în Piaţa Unirii din Timişoara o mare adunare populară şi cu această ocazie s-a cântat, cu solemnitate, Deşteaptă-te, române... Astfel, a fost întâmpinată cu inima deschisă ziua de 1 Decembrie (care atunci nu era ziua noastră naţională), o mişcare care să scoată în evidenţă clipele înălţătoare de la Alba Iulia, când s-a înfăptuit Marea Unire a Românilor. Mai târziu, prin decembrie, după ce s-a aflat că la Bucureşti s-a aprins o mişcare studenţească cu ocazia colindelor, studenţii din Timişoara au manifestat şi ei. Dar, începând de atunci, au început să se facă liste cu studenţii propuşi pentru exmatriculare. S-au studiat dosarele, să se vadă din ce familii provin anumiţi studenţi şi în vară, deci nu imediat, au fost anunţate exmatriculările. Printre exmatriculaţi, se afla şi consăteanul meu Şerban Danciu. Voi explica din ce familie provenea. Totul începe cu o mică ciudăţenie. La o probă de examen din acel an, în urma răspunsului la o probă orală, profersorul i-a cerut carnetul de student, semn că a trecut examenul. Dar profesorul nu mai voia să-i înapoieze carnetul. I-a spus că a luat nota şapte. Peste o zi sau două, studentul în anul II Danciu Şerban a fost chemat la secretariatul facultăţii. Secretara i-a spus că trebuie să-i înapoieze diploma de bacalaureat, apoi i-a spus studentului că nu mai are ce căuta la vreo facultate din Timişoara. Studentul era în anul II şi a cerut şi foaia matricolă, pentru că, fiind în anul II, a dat şi a luat nişte examene. Nu i s-a dat nicio foaie matricolă. Pe scurt, a fost exmatriculat, dar nu i s-a spus motivul real al exmatriculării. I s-a comunicat că nu face faţă cerinţelor examenelor. Dar el luase note bune, iar pe plan sportiv era în echipa care trebuia să meargă la o Universiadă. Pe scurt, i s-a comunicat că nu mai are ce căuta la vreo facultate din Timişoara. Şi el a înţeles. De ce?

Iată, pe scurt. Familia Danciu fusese o familie înstărită, avea, înainte de comunism, hectare de pământ şi hectare de pădure, avea o moară şi o fabrică de ulei în sat. Bineînţeles, au fost naţionalizate. Copil fiind, am intrat de multe ori în fabrica de ulei şi vedeam cum oamenii, până la colectivizare, îşi luau găleţile de ulei. Dar cel mai mult m-a impresionat că în acea fabrică se făceau nişte turte din seminţe din floarea soarelui. Rotunde şi ceva mai mari decât o lipie din vremea noastră. Nu pot uita cât de mult îmi plăcea să muşc din asemenea turte. Tatăl lui Şerban era de mai mult timp în închisoare şi abia în 1964, sau cu un an, doi mai devreme, a fost eliberat. Cred că Şerban Danciu a înţeles de ce a fost exmatriculat. Motivul (ascuns) a fost „originea” lui. Adică provenea dintr-o familie de „duşmani ai poporului”. Trebuia s-o ia de la capăt. A pierdut doi ani, a dat din nou admitere la facultate, după ce făcuse un stagiu în producţie, şi a devenit student la Constanţa.