Ninge pe teme de Haydn

Scriitorul îşi aduce aminte precis cum a debutat coşmarul.

Într-o zi, a ameţit foarte tare.

Era în bucătărie, voia să ia ceva de pe masă.

Dintr-odată i s-au muiat picioarele, aparent fără niciun motiv, şi s-a trezit pe jos, lângă frigider.

A vrut să se ridice şi din nou a avut un moment neaşteptat de ameţeală.

Ameţeala l-a trântit prima oară de-un scaun, apoi l-a proiectat iarăşi pe jos.

Acolo a rămas aproape un minut, cu ochii împăienjeniţi şi tâmplele bubuind.

Nu băuse nimic în ziua aceea, să fie clar.

N-a mai avut de fapt niciodată o astfel de senzaţie, despre care, până acum, doar auzise, însă nu credea că i se poate întâmpla şi lui.

Era singur acasă şi de-aceea s-a şi speriat, fiindcă s-a gândit că putea să fie găsit lat, rece şi foarte mort abia peste câteva zile, când Maria şi copiii ar fi venit acasă.

Ori mai mult.

Dar în cazul ăsta, sigur vecinii ar fi spart uşa, pentru că vara, când sunt 35 de grade afară, cadavrele se împut mult mai repede.

S-a ridicat, după minutul acela de uluială şi spaimă, şi din nou a avut tendinţa de a o lua într-o parte, dar a găsit scaunul, la timp, s-a prins cu o mână de marginea chiuvetei, şi a reuşit, în ultima clipă, să nu cadă.

Cu tot cu scaun, împingându-se încet, a ajuns la masă şi a băut câteva guri de apă.

Apoi, tremurând, şi-a aprins o ţigară, simţind că a scăpat de un mare pericol ca prin urechile acului, după cum spun bătrânii.

Nu e chiar la vârsta părului alb şi a ramolismentelor extreme, dar are, totuşi, cincizeci şi doi de ani şi, de multe ori, când iese în parc împreună cu băieţii, lumea crede că el este de fapt bunicul lor, şi nu tatăl, fiindcă Sergiu n-are decât trei ani, Robert abia a împlinit opt, şi majoritatea părinţilor au maximum treizeci sau treizeci şi ceva de ani, n-au sărit, ca el, de jumătatea unui secol.

Şi pe Maria unii o confundă cu fiică-sa, însă asta mai rar.

Senzaţia n-a revenit, dar toată seara, în continuare, până s-a culcat, numai la ea s-a gândit.

Stătea pe balcon, fumând, şi se întreba: e foarte bolnav şi nu ştie? A păţit ceva la cap? Ce e? Ce-a avut?

Am să mor, la vârsta asta? Voi muri curând? Asta a fost toată viaţa mea?

Şi evident că n-a găsit niciun răspuns mulţumitor, de orice natură ar fi fost el, şi niciunul care să-l liniştească, măcar temporar.

S-a băgat în pat târziu, cu aceeaşi nelinişte uriaşă înăuntrul lui, şi-a dormit foarte prost, zguduit de coşmaruri şi spaime.

De vreo două ori s-a trezit ţipând, fiindcă îl urmăreau unii pe o potecă îngustă de munte, şi-a ieşit iarăşi pe balcon să fumeze.

În spate avea stânca, în stânga se deschidea o prăpastie fără capăt şi din faţă veneau ei, decişi să-l elimine.

Voia să fugă, să se caţăre pe peretele acela de piatră, dar îi alunecau mâinile şi picioarele, indivizii se apropiau tot mai mult, a căzut, parcă, aproape rostogolindu-se în prăpastie, şi a început să urle, în timp ce aluneca la vale.

Terifiant.

A pus visul pe seama senzaţiei din urmă cu doar câteva ore şi a gândurilor de după, când a stat şi-a analizat situaţia, fără a găsi nicio explicaţie.

Era cam trei noaptea şi întreg oraşul dormea.

Dintre sutele de ferestre ale blocurilor care îl înconjurau, numai la nouă era o mică lumină aprinsă, însă asta nu însemna că omul acela e treaz, la fel ca el, ci putea însemna că adormise şi a uitat să stingă veioza.

Ori dormea, pur şi simplu, cu ea aprinsă.

Rar trecea câte-o maşină pe stradă.

Minute lungi nu se-auzea absolut nimic.

Liniştea îl împresura.

A dat drumul la radio şi şi-a mai turnat încă o cafea.

Somnul plecase.

Stătea pe balcon, fuma şi nu-i era deloc bine.

Dacă mai păţesc a două oară la fel? se întreba. Dacă eram pe stradă ori la volan?

Muream, sigur, ori m-aş fi accidentat grav.

În casă era să-mi sparg capul şi m-am lovit destul de zdravăn la cot, darmite pe stradă, fără repere cunoscute, sau la volan.

Nu se ştia bolnav de ceva.

Ultimele analize ieşiseră normale pentru un individ de vârsta lui.

Nu suferea, practic, de nimic.

Şi totuşi, de ce ameţise atât de tare, şi nu o singură dată, ci de vreo trei ori la rând?

Cum i s-a întâmplat ieri, poate să i se mai întâmple, s-a gândit.

Chiar acum, pe balcon. Şi stă la şase. Iar jos, sub bloc, e ciment dur. Chisăliţă te faci. Pulbere. Oale şi ulcele.

Dumnezeule, ce situaţie tensionată şi periculoasă, în acelaşi timp…

Nu reuşea să se calmeze, şi nici să-şi scoată din cap întâmplarea.

Orele au trecut încet, una după alta, şi s-a făcut dimineaţă.

A văzut prima apariţie a zorilor, răsăritul soarelui şi oamenii plecând la serviciu.

El nu trebuia să se ducă, era în concediu, însă nu la mare, cu familia, ci acasă, dar tot concediu se chema din cauză că era singur şi putea face tot ce voia, fără obligaţii, responsabilităţi ori sarcini, de orice fel.

Nu mai avusese de mult o astfel de vacanţă şi uite că nu se putea bucura de ea din cauza unei întâmplări de neînţeles şi despre care bănuia că se va mai repeta, prea fusese intensă şi lungă, ca durată în timp, pentru a fi doar o dată şi gata.

A mâncat ceva pe la şapte, s-a spălat pe dinţi, a pus de o nouă cafea.

Nu era hotărât dacă să iasă puţin în parc ori să iasă pur şi simplu pe-afară, când ameţeala aceea bizară l-a lovit cu o duritate mai mare decât precedenta.

Tocmai ieşise de la baie, a stins lumina şi deodată i s-a întunecat privirea.

Nu ştie câtă vreme a zăcut pe holul dintre cele două băi, însă când s-a trezit, cafeaua se făcuse de mult (şi abia dăduse drumul la filtru), iar în sufragerie cădea o lumină galbenă.

De obicei, în jur de opt-opt şi jumătate trage storurile, fiindcă soarele începe să ardă puternic.

A dedus, astfel, că-şi pierduse cunoştinţa vreo oră.

O oră şi ceva.

Din fericire nu se lovise, dar s-a speriat de-a binelea.

Niciodată nu i s-a mai întâmplat să stea leşinat, inert atâta vreme.

Era ca şi cum ar fi murit mai bine de-o oră.

Nu existase o oră şi ceva.

A început să îl doară inima şi i-a venit să leşine, din nou, doar la gândul ăsta.

A mâncat cu greu ceva, să-şi revină, spunea, a înghiţit după aceea nişte miere de albine, a băut încă o cană mare de cafea, a fumat.

Nu voia să o sperie pe Maria şi s-o facă să se întoarcă mai devreme din concediu, însă nici nu se simţea în stare să meargă la vreun spital.

Să iasă afară părea exclus.

Să cheme Salvarea? s-a gândit. Ei vin pentru urgenţe, iar la el urgenţa trecuse.

Plus că poate s-ar fi certat cu cine ştie ce dispeceră căpoasă sau ar fi ţipat în telefon, şi se afla încă în stare de şoc.

Dorea linişte.

Şi să nu-i mai tremure dinţii-n gură ca de friguri.

Şi-a pus termometrul, dar n-avea temperatură.

Pulsul bătea mai tare decât ar fi fost normal, însă nu ajungea la o sută pe minut.

Era foarte neliniştit, da, şi nu ştia ce să facă mai departe, se simţea slăbit şi îl încerca o uşoară stare de vomă, dar în rest, aproximativ, funcţiona (...).

Diagnosticul a picat brusc, după alte noi şiruri de analize, verificate şi paraverificate.

E o tumoră, zona parietală, destul de mare, inoperabilă din cauza localizării, şi chiar dacă ar fi în altă parte, mărimea exclude orice intervenţie. N-o putem scoate complet, ci doar o luăm de-acolo, însă rădăcinile rămân, fiindcă e vorba de o tumoră plată, şi riscăm o răspândire în toţi lobii. Aşa, masivă, dar strict localizată, e ca un duşman declarat într-un buncăr. Tragem în buncăr cu tot ce putem pentru a-l distruge. Altceva n-avem de făcut. Duşmanul e blindat bine. De scos, nu-l putem scoate de-acolo, dar îi vom produce destule daune. Unii soldaţi, în război, dezertează. Ori o iau razna. Să sperăm că soldatul nostru are nervii slabi.

Astfel a tradus el, în termeni literari, sentinţa.

Era condamnat, a înţeles, definitiv.

„Definitiv”.

Era o zi de vară foarte frumoasă şi caldă, cu aer transparent şi o lumină dulce.

Prin curtea uriaşă a spitalului nu trecea aproape nimeni.

Spaţiul acela parcă era tot numai pentru el.

S-a aşezat pe o bancă, la umbră, a scos o ţigară, a aprins-o, a tras tare fumul în piept şi a zis: asta e, am pus-o.

Am pus-o, a mai repetat o dată formula neconvenţională de accept, e definitiv, de data asta.

Ce anticipaţie nefericită am avut cu titlul ăsta! Nu doar s-a potrivit pe coperta unei cărţi, mi se potriveşte şi mie. Îmi vine perfect.

Doamne-Dumnezeule, a şoptit, ce situaţie!

Apoi a jurat că nimeni, în afară de el, doctori, personal medical, nimeni nu va şti nimic.

Aşa ceva nu se spune. N-are rost să-i încarci pe ceilalţi cu boala ta, fiindcă cei mai mulţi ori de câte ori auzim despre un om că are cancer, ne gândim imediat că va muri şi că zilele lui, mai multe ori mai puţine, sunt numărate.

Treaba asta trebuie să rămână un secret.

E ceva între tine şi Dumnezeu, fiindcă doar el te poate izbăvi. El e singurul care-ţi poate oferi salvarea. Nu medicamentele, nu tratamentul, nu personalul medical.

Personalul medical, mai ales, e, paradoxal, cel mai neajutorat. Medicii fac şi ei ce pot. Mijloacele lor de sprijin sunt limitate. Ştiinţa bâjbâie, nu are răspunsuri şi ridică din umeri la orice întrebare mai dificilă. Toţi ştiu ceea ce au învăţat, tot ceea ce au trăit, tot ceea ce au experimentat, şi nimic mai mult.

Spunându-le celorlalţi secretul tău, le verşi otravă, spaimă, panică, teroare în suflet. Îi condamni şi pe ei puţin, fiindcă i-ai vrea aliaţi. Epuizarea psihică le va măcina sănătatea. Se vor îmbolnăvi de gânduri şi de îngrijorare. Din veseli, vor deveni trişti. Din activi, aproape blazaţi. Din optimişti, sceptici. Le faci un rău. Decât aşa, mai bine lipsă.

Dacă-i iubeşti pe cei din jurul tău, nu le spune niciodată nimic.

Lasă-i să-şi trăiască vieţile lor, nu moartea ta.

Nimeni, niciodată, în afară de Dumnezeu – iar aici e problema, dacă vrea Dumnezeu, dacă se îndură –, nimeni nu te poate ajuta.

Nimeni nu-l bate încurajator pe umeri pe un bolnav de cancer şi îi spune lasă, nu-ţi fă griji, o să fie bine, într-o lună-două eşti ca nou, nimeni.

Oamenii se uită deja la tine ca la un condamnat.

Cancerul, până şi ca denumire, sperie. Parc-ai vedea un şarpe lung, verde-sidefiu, subţire şi extrem de veninos lângă perna pe care dormi. Deschizi ochii şi vezi imediat ochii umflaţi ai şarpelui fixându-te sever. Nu atacă, nu sâsâie, nu mişcă. Stă doar şi te priveşte, dar îi simţi prin piele răceala şi hotărârea. Capul acela mic, triunghiular, are o singură ţintă: tu.

Un bolnav de cancer este aidoma unui bătrân de peste 90 de ani: moartea poate surveni oricând, chiar şi în somn ori în stare de repaus, şi nimeni nu se miră din cale-afară.

Avea peste 90 de ani, se spune, ca explicaţie la orice.

Un microb, o răceală simplă, un virus te doboară.

Avea cancer, se spune, adică, era condamnat.

O surpriză neplăcută poate interveni oricând, dacă ai peste 90 de ani, sau dacă ai cancer.

Lumea se-aşteaptă să mori. E un succes colosal că ai ajuns la 90 de ani. E un succes că ai cancer şi încă trăieşti, fiindcă, de multe ori, afli că ai cancer, adesea prea târziu, când nu se mai poate face nimic, şi mori repede.

De ce s-a prăpădit? întreabă cunoscuţii, prietenii, şocaţi. Avea cancer, li se răspunde, şi nu mai e nevoie de nicio altă explicaţie. A, îmi pare rău, spun oamenii, n-am ştiut, Dumnezeu să-l ierte!

(roman în curs de apariţie la editura
„Casa Kafka”)