– Nici nu cred că Deleanu a citit manuscrisul!, pufni Filip Damian. Mi-a spus că nu se poate face o carte din cinci povestiri disparate. Ori eu îi precizasem clar, de la prima întâlnire, că este vorba despre un roman, că istorioarele sunt legate, au aceleaşi personaje şi un fir logic chiar prea evident!

Claudiu Martinescu îl privea cu un zâmbet amuzat.

– E posibil să nu-l fi citit, altfel pe ce s-ar fi bazat? Pe o puternică prejudecată poate, presupuse, suflând fumul de ţigară într-o parte şi umplându-şi paharul cu bere. Iar la editura mică, la Alexe?

– În esenţă, mi-a cerut un sponsor şi mi-a oferit un covrig cu sare, zâmbi şi Filip, dar amar. Nu-l interesează conţinutul, dacă ar citi tot ce publică, „s-ar duce dracului caşcarabeta”, zicea. Dau banul, îmi scoate cartea!

Ciocniră, băură şi se lăsă liniştea. Căzut pe gânduri, Claudiu privea pe fereastra cârciumii de-a lungul străzii pietruite din spatele căminelor studenţeşti ale Facultăţii de Agronomie, iar Filip se ameţise şi, ca să nu spună ceva ce ar fi putut să regrete mai târziu, prefera să tacă, mai ales că nu îşi cunoştea prea bine companionul. Îl întâlnise pentru prima dată în urmă cu nici două luni şi Martinescu păruse că îl simpatizează, ceea ce îi mai temperase furia îndreptată împotriva lui. Nu şi pizma. „Junele”, cum îi spunea în gând, pentru că era cu patru ani mai mic decât Filip, publicase deja cinci romane, iar un altul urma să-l lanseze la târgul de carte din toamnă. Avea uşile larg deschise la marile edituri, pentru că tot ce scria mergea şi la export, era un brand, fusese premiat şi tradus încă de la debut. Acum îşi luase o vacanţă de-o lună, pentru a-şi termina noua carte, altfel era mai mult plecat prin Europa pentru lecturi publice şi întâlniri cu cititorii. Nici în ţară n-avea tihnă: solicitări de interviuri, cocteiluri la ambasade, prezenţe la televiziuni, rubrica săptămânală de la ziar.

În ciuda acestor obligaţii de care se achita fără să se plângă, Claudiu Martinescu îşi publica romanele cu precizie de metronom: anu’ şi cârlanu’! „Nu îl invidiez pentru ceea ce scrie, doar pentru marketingul lui”, obişnuia să spună Filip, dar, dincolo de frustrarea născută de reuşita celuilalt, era supărat şi pe sine. Trecuseră şapte ani de când, convins de propria-i vocaţie, izbucnită brusc, îşi exprimase intenţia, în câteva scrisori expediate imediat editorilor şi directorilor de reviste, de a deveni un scriitor providenţial. Unele răspunsuri încurajatoare îi sporiseră entuziasmul şi îl ajutaseră să hotărască: „Trebuie să iau Premiul Nobel, ce mai!”. Acum însă, trăgând linie, constata că „mânzul” său anemic, volumul de povestiri refuzat de editori, nu se poate compară „herghelia” publicată şi recunoscută a lui Martinescu.

– Poate că are dreptate Deleanu, se trezi vorbind. Nu e chiar un roman. Şi, ca să fiu sincer, de câţiva ani nu am scris nimic consistent. Doar intenţiile sînt de mine. Aveam planuri măreţe, dar încep să cred că am ratat şi ca scriitor.

– E prea devreme să spui asta, îl încurajă Claudiu, căruia începu să-i sune telefonul. Meciul încă se joacă, adaugă, şi răspunse. Da! Nu, n-am aflat! Nu se poate!, zise, ridicându-se, şi, cu un gest de scuză, ieşi.

Mângâiat de remarca despre partida care încă nu ar fi pierdută, Filip începu să spere: poate va scoate ceva din neliniştea şi nesiguranţa lui, Martinescu ăsta – îl vedea vorbind la telefon şi gesticulând pe celălalt trotuar, la umbra unui tei – e băiat bun, până la urmă, l-o ajuta să publice şi el prima carte, iar odată intrat în circuit....

Mai ceru o bere. La masa vecină, trei muncitori în construcţii mâncau ciorbă de burtă şi varză călită, iar la cea din colţ se aşezaseră cinci studenţi veseli, atraşi de „limba de vită” din meniul scris cu cretă pe tăbliţa neagră de lângă intrare. Chelneriţa, o fată blondă, cu faţa plină de coşuri, nu părea să facă faţă comenzilor lor rostite cu voci grave sau linguşitoare: „Îmi daţi şi mie, vă rog, o limbă?”; „Şi mie una, vă rooog!”

– Am veşti, îi zise Claudiu lui Filip, apropiindu-se grăbit. În primul rând, a murit Şerban. Azi-dimineaţă. Stop cardiac. În al doilea rând, ce-ai zice dacă ai lansa şi tu un roman la târgul de carte, în octombrie? „Nota!”, strigă el către chelneriţă şi, în timp ce o aşteptau, îi şopti: Trebuie să mergem undeva, chiar acum!

Filip nu putu rosti o vorbă, nici după ce Martinescu plăti şi ieşiră în strada încinsă, care mirosea a omletă. Ion Şerban era un monument, cel mai bun prozator al ţării, iar propunerea adresată lui îl năucise.

– Nu cred că am să pot să scriu atât de repede, zise, mai degrabă îngrozit decât bucuros.

– Te consumi prea mult, zâmbi Martinescu şi dădu colţul către Biserica Sfântul Nicolae. Era al naibii de cald, dar mergeau repede, în tăcere. Câteva vrăbii se scăldau în praful drumului, iar un pisoi tărcat dormea în groapa pe care o săpase sub un corcoduş. Când ajunseră în Piaţa Ierusalim, Martinescu se furişă pe lângă gardurile înalte, de uluci, fără să privească în lături, îndreptându-se către o casă galbenă. Un câine lătra în curtea vecină şi Claudiu îl înjură în timp ce încerca poarta. Era încuiată. Puse piciorul drept pe clanţă, pe cel stâng îl urcă deasupra gardului, îl aduse şi pe dreptul sus şi îşi făcu vânt dincolo. Filip îl urmă şi ateriză în troscotul pârlit de soare din faţa casei, apoi se ţinu după Claudiu până la uşa de lemn. Intrară fără să bată.

– Aici sunt!, îi îndrumă o voce.

Martinescu pătrunse primul în camera întunecoasă, cu mobilă neagră şi veche.

– Bună seara, îi zise bătrânelului chel şi adus de spate care se ridică de pe scaunul tapiţat aflat lângă o masă din lemn de cireş pe care trona o maşină de scris Remington.

– Bună, mormăi acela. El e?

– El.

Bătrânul se apropie şi îl cercetă atent pe noul venit, ca un samsar de cai. Capul i se bâţâia de sus în jos, mâinile uscate îi tremurau, iar ochii albaştri păreau lipsiţi de lumină.

– Ce ai vrea să scrii, drăguţă?, întrebă, în cele din urmă.

– Un mare roman. De dragoste, bâgui Filip.

Gazda reveni la masă, mâzgăli într-un caiet, apoi rupse o bucată de hârtie.

– Pe 3 septembrie, îi zise lui Filip. Aici ai numărul meu de telefon, îi întinse biletul. Să mi-l laşi şi tu. Dacă se întâmplă ceva, îţi dau un bip.

– Ce să se întâmple?, zise Claudiu.

– Ştiu eu? Mi s-o face rău, oi cădea din picioare... Aici e cartea ta, îi întinse un maldăr de foi bătute la maşină, capsate la un colţ, aşa cum avea să primească şi Filip, pe 3 septembrie.

În octombrie, romanul lui Damian stabilea recordul de vânzări al târgului. La lansare, Martinescu îl prezentă, era doar descoperirea lui, editorul Deleanu ţinu o laudatio, iar reputatul critic Andrei Marin, venit de la Viena, îl îmbrăţişă călduros pe „noul Şerban”. Claudiu îl conducea, prin mulţimea de confraţi care îl felicitau şi îl băteau pe umăr, către colţul unde urma să dea autografe, când lui Filip îi sună scurt mobilul. Privirile celor doi se întâlniră, în timp ce gândurile li se conectau la aceeşi imagine: un bătrân ce dădea telefon în timp ce se prăbuşea.