Robert Şerban în dialog cu fotograful Cornel Pufan

Pe vârful unui munte te poţi simţi mare, pe o trecere de pietoni e imposibil

Robert Şerban: – Vibrante, emoţionante, stranii şi pline de poezie sunt fotografiile dumneavoastră. V-am descoperit, întâmplător, pe Facebook, unde postaţi imaginile pe care le surprindeţi. Ce poeţi citiţi cu plăcere?

Cornel Pufan: – Nu am o relaţie foarte strânsă cu literatura. Au fost 10-15 ani, după ‘90, când citeam cu disperare ori de câte ori aveam un moment de răgaz. Totul s-a terminat destul de abrupt cu Călătoria lui Celine, dată de perete. Începusem să-mi pierd zâmbetul şi m-am speriat. Aflasem din Numele trandafirului că există cărţi care te pot otrăvi cu fiecare pagină pe care o citeşti. Există o vârstă a naivi­tăţii peste care nu e indicat să sari. Eram tânăr, nu asta îmi doream. Nu este exclus ca în subconştient să doresc să-mi iau revanşa, „otrăvindu-i” cu fotografiile mele pe cei nepregătiţi, pe cei care încă nu ştiu. Îi iubeam pe Blaga, Eminescu, bineînţeles, Bacovia; încă mai citesc cu mare plăcere poezia lui Sorescu şi, între timp, i-am descoperit pe Ion Mureşan, Brumaru, Ioan Es. Pop.

– Pot paria că şi scrieţi literatură. Ţineţi jurnal, altul decât cel în imagini?

– Să nu pariaţi! Nu prea mă mai ating de cuvinte. Nici măcar de vorbit nu vorbesc foarte mult. Când eram adolescent ţineam un jurnal; nu-mi mai amintesc de ce. A existat şi o perioadă în care îmi notam anumite idei. Nu le-am mai găsit; semn că nu erau foarte impor­tante. Chiar şi acum, în acest interviu, mă simt ca peştele pe uscat. Abia aştept să-l termin, să pot respira din nou.

– Sunteţi şi alpinist, nu numai fotograf. Am fost convins că întâi au fost mersul prin peisaj şi căţăratul pe stânci, apoi „ieşitul la peisaj”, dar m-am documentat şi convingerea mea s-a… inversat. Tatăl dumneavoastră v-a pus, de când eraţi mic, aparatul foto în mână, v-a învăţat să-l folosiţi, să developaţi fotografii, v-a iniţiat. Ce altceva îi mai datorează tatălui artistul care sunteţi astăzi?

– Aşa este, primele noţiuni, preponderent tehnice, copil fiind, le-am primit de la el. La acea vârstă, magia aştepta la fiecare colţ, şi o fotografie reuşită era suficient să nu fie mişcată, aproximativ bine expusă, şi personajul, pentru că era obligatoriu să fie un personaj, să nu aibă ochii închişi. Căţăratul l-am descoperit pe la 16 ani şi a fost ca o implozie ce a canalizat, în scurt timp, tot entuziasmul şi disponibilităţile de pasiune şi extaz. Foarte mulţi ani aparatul de fotografiat a rămas la baza peretelui, şi mai apoi uitat în sertar. Dar există un timp pentru toate. Deşi nu pot spune că l-am dorit sau că mi-a lipsit, la un moment dat l-am descoperit uitat şi ne-am agăţat unul de altul. Regulile se schimbaseră puţin, din magazine dispăruseră revelatorul şi fixatorul, şi fotografiile nu mai erau apreciate după ochii deschişi şi zâmbetul larg al personajelor.

Tatăl meu era un om foarte aspru, ursuz, mândru şi chinuit de mulţi demoni. „Artistul” din mine îi datorează disciplina, introversiunea, dorinţa de evadare şi mare parte din ceaţa din fotografiile mele.

– Oare de ce fotografiile în alb, negru şi griuri sunt mai puternice decât cele color? De ce impactul lor e mai mare? Ţine doar de propriul meu gust, mă înşel?

– În primul rând, fotografia alb-negru are semnătura marilor maeştri: Bresson, Adams, Weston, Strand, Eugene Smith etc. Nu este o axiomă, un argument irefutabil, dar este greu să nu le oferi credit.

Până la urmă, este strict opţiunea creato­rului. Argumentele pro şi contra depind de modul de percepţie al fiecăruia. Fără intenţia de a submina opţiunea pentru color, sunt adeptul teoriei conform căreia culoarea distrage atenţia şi opreşte privirea să caute, să pătrundă dincolo de „frumos”, cuvânt adeseori aproape riscant, tangent kitsch-ului. Nu-mi doresc fotografii frumoase, îmi doresc fotografii pline de conţinut şi cred că acest lucru se poate obţine golindu-le de superfluu. Consider alb-negru atributul fotografiei de artă. Bineînţeles, poate nu este chiar opţiunea potrivită şi facilă în fotografia de produs sau de modă şi chiar peisaj, dar rezultatele pot produce emoţii ce simt că se nasc dintr-un loc mai adânc.

– Una dintre lecţiile indirecte pe care o dau fotografiile dumneavoastră este că ne putem căuta, cu şanse de a ne găsi ori regăsi, în afară. Nu în afara noastră, ci pe câmpuri (da, să ne luăm câmpii!), pe dealuri, prin văi, pe munţi. Că reconectarea la natură, într-o lume tot mai citadină, e o poartă către sine. Să fie acesta şi motivul pentru care nu v-aţi mai întors în oraşul natal, Craiova, şi v-aţi stabilit într-un oraş mai mic, Turnu Severin, dar poziţionat într-o zonă mai „picturală”?

– Nu a fost opţiunea mea. Când aveam trei ani, părinţii mei s-au despărţit. Eu am rămas în grija tatălui şi ne-am mutat în Turnu Severin. Vara mergeam câte o lună în vacanţă la Craiova. Într-adevăr, nu este un oraş în care să-ţi doreşti să trăieşti; aglomerat, mult praf, mult zgomot. Singurul lui avantaj este dorinţa de a evada mai des din el. Nu am avut bunici la sat; afla­sem ceva despre el din amintirile lui Creangă şi puţin de pe geamul trenului ce mă purta între cele două limite ale spaţiului meu. Când am cunoscut muntele am renăscut, am simţit că se ridică o cortină. Era acea uşă a lui Kafka care îmi era dedicată numai mie şi care s-a deschis. Pe vârful unui munte te poţi simţi mare, pe o trecere de pietoni e imposibil.

Şi aveţi dreptate, dincolo de haită te poţi regăsi, îţi poţi afla compoziţia aluatului, cu puţin noroc îţi poţi auzi gândurile. Dar nu mai este chiar facil, se simte un vânt rău, hotarul acestui „dincolo” devine tot mai incert. Impresia mea este că s-a rupt gardul şi posesorii de vuvuzele se bulucesc spre loje, câmpurile încep să se umple de „câmpi” şi, foarte curând, singurul castel va rămâne cel pe care îl apărăm în noi.

– Apropo, sunteţi electrician, la Porţile de Fier I. Ştiu locul, am făcut, în liceu, doi ani de practică acolo, la ecluză. Îl mai ştiu din poveştile tatălui meu care a fost ziarist chiar la ziarul şantierului, pe când se ridica hidrocentrala. Care vă e relaţia cu Dunărea, cu apa? Aţi expus vreodată la muzeul de la hidrocentrală?

– Este doar un loc de care încerc să mă detaşez cât mai mult în viaţa „de civil”. Nu prea reuşesc, mai ales spre dimineaţă. Dacă trăim „în cea mai bună dintre lumile posibile”, probabil este un loc necesar. Dacă vrei să te reverşi, obligatoriu trebuie să acumulezi, pentru că tot aţi întrebat despre Dunăre. Nu am relaţii cu Dunărea. Nici măcar nu ştiu să înot. Este murdară, adâncă şi rece. Mă sperie! Dar uneori îşi depăşeşte condiţia. Iarna, în dimineţile foarte geroase. Începe să respire. Să strălucească. Atunci timpul ia o pauză. Eu casc gura şi-mi pierd şurubelniţa. Chiar şi telefonul. Mi-l imaginez înfipt în mâlul gârlei, asemeni monolitului din Odiseea lui Kubrik.

Nu am expus niciodată la muzeul hidro­centralei şi nici nu ştiu dacă există posibilitatea, dar m-am simţit de multe ori exponat al lui. Cu siguranţă vă amintiţi acele „acvarii” din care vizitatorii, în mare parte elevi în „Săptămâna Altfel”, privesc spre „Zona de Exploatare”. Uneori îmi fac cu mâna, şi eu, asumat, le răspund. O interacţiune mult mai sinceră decât rigiditatea şi complezenţa din sălile de vernisaj, la care nu rezonez foarte bine.

– Fotografiile pe care le faceţi sunt, de fapt, autoportrete deghizate. Luaţi diferitele forme pe care le prindeţi în obiectiv, le contextualizaţi cât mai paradoxal, surprinzător şi rafinat, ca să vi se piardă urma. Cum e să te camuflezi în propriile imagini? Cât de singur trebuie să fii ca să faci asta?

– Există, printre teoreticienii fotografiei, ideea că o fotografie reuşită trebuie să fie exclusiv despre subiect, şi nu despre fotograf. Nu cred în această detaşare, nu cred că acest obiectivism extrem este posibil. Viaţa conştientă e o continuă căutare, o căutare de întrebări şi o căutare de răspunsuri. Dacă întrebările sunt generale, mare parte a răspunsurilor nu pot fi decât particulare. Simt fotografia ca pe o expresie vizuală a acestor căutări. Nu mă pot detaşa, nu pot să dau răspunsuri generale, ele se nasc din istoria emoţională a poveştii mele, au fost generate de rănile mele, de ridurile şi dinţii mei lipsă. Este cât se poate de firesc să-mi semene; mi le asum.

Mă deghizez în spatele lor pentru că am fost educat să nu arăt cu degetul, să spun cât mai rar eu, să nu inoportunez, să stau în ultima bancă. Şi da, în ultima bancă eşti aproape singur, dar te amăgeşti cu o mai bună perspectivă.

Am împrumutat rădăcinile, ramurile, solitudinea şi destinul „sub vremi” al copacilor din fotografiile mele, le-am armonizat cu stările mele şi am ieşit cu ele în lume. Nu mă mai intimidez atunci când cineva mă observă, sunt doar un copac.

– Cum se realizează o fotografie bună? Să nu-mi spuneţi că ţine de noroc, că nu vă cred. Vă cer să vă deconspiraţi secretele, fiindcă e păcat să nu facem cât mai mulţi fotografii cât mai bune.

– Dumneavoastră sunteţi poet; cum se compune o poezie bună, care sunt secretele ei? Nu cred că răspunsurile diferă foarte mult. „1% inspiraţie şi 99% transpiraţie”, a răspuns simplu Edison. Cam aceasta este ideea. Nu există secrete, nu există o formulă magică, iar dacă există şi am lăsat impresia că le-aş şti, probabil le-am aflat fără să-mi dau seama că sunt secrete. Există transpiraţie, entuziasm, posibil sacrificiu şi paşi corecţi. Fotografia este arta de a privi, această artă trebuie educată. Dar mai întâi trebuie să-ţi stabileşti întrebările şi ordinea lor corectă. Primordial este ce? sau despre ce?, şi mai apoi cum?, unde? sau cu ce? Important este ca răspunsurile să fie sincere, să-ţi aparţină şi să te definească, doar aşa rezultatele îţi vor da satisfacţie. Drumul este mai scurt dacă ştii unde vrei să mergi şi nu bâjbâi la întâmplare pe potecile altora.

Altfel, nu ştiu cum se realizează o fotografie bună. Nici măcar nu ştiu dacă o fotografie poate să fie considerată bună la modul general. Fotografiezi ceea ce te impresionează, conştient sau subconştient; ceea ce se încadrează între coordonatele ideii tale de frumos sau interesant. Studiat: cauţi unghiuri, lumină, moment, idei, relaţii, armonie; sau instinctiv: declanşezi pur şi simplu, lăsând pe mai târziu să înţelegi de ce.

– Imaginile surprinse de dumneavoastră au o relaţie intensă cu timpul. Dar, culmea, nu-l opresc în loc, nu-l încremenesc, ci îi dau corpora­litate, sunet, diferite mirosuri (uneori de iască, alteori de iarbă umedă, de flori de câmp, de balegă de vacă, de pădure lovită de toamnă, de zăpadă). Asta are, cel puţin asupra mea, un efect: vreau să fiu acolo, în imaginea respectivă. Care vă e relaţia cu prezentul? Dar cu viitorul, ţinând cont că de o doză de anticipare e nevoie, deseori, în „prinderea” imaginilor?

– „Mâine, când o să cred că mă trezesc, ce-o să povestesc despre ziua de azi” este replica unui personaj beckettian. Consider conştien­tizarea timpului dezideratul primordial al existenţei. Ea naşte întrebările esenţiale şi oferă cele mai dure şi fără echivoc răspunsuri. „Când o să cred că mă trezesc”... Fragilitatea şi pere­nitatea noastră pun sub semnul întrebării rostul şi chiar realitatea noastră. Oare nu este totul doar butaforie, imaginaţia grotescă a unui Dumnezeu plictisit? Povestea zilei de ieri este despre căutarea identităţii, despre aflarea sensului în acest malaxor. Povestea zilei de ieri este despre partea plină a paharului, despre ceea ce s-a decantat şi a devenit amintire. Timpul este răspunsul meu la întrebarea De ce fotografia? El este subiectul obsesiv al imaginilor mele. Fotografia este povestea zilei mele de ieri, raportarea mea la timp şi spaţiu.

Faptul că îl simţiţi viu e, în mare măsură, meritul dumneavoastră, al sensibilităţii, al capacităţii de imaginaţie şi al disponibilităţii de a va lăsa absorbit cu toate simţurile în atmosfera lui. Eu am pus o cărămidă, dumnea­voastră ridicaţi un castel.

– Mai au şi un aer tulburător şi enigmatic fotografiile pe care le faceţi, o tristeţe care, paradoxal, te incită şi te activează, nu te copleşeşte, fiindcă frumuseţea dă energie şi însufleţeşte. După ce captaţi o imagine, cât de mult reveniţi şi lucraţi asupra ei, ce îi adăugaţi, ce îi scoateţi?

– Cred că acesta este unul dintre scopurile artei, să îmbrace tristeţea şi absurdul într-o formă frumoasă, pentru a le face suportabile. O palmă dată cu blândeţe ne ridică cel puţin în picioare. Nu putem schimba mare lucru, încerc să înţeleg, să accept şi să merg mai departe. Suntem un popor chinuit, rătăcit, fără busolă şi fără orizont. Ce să scot? Ce să adaug? Nu există exagerare.

Tehnic, prefer să mă concentrez asupra momentului declanşării şi al subiectului, şi mai puţin asupra aparatului. Nu mă feresc să folosesc setările automate ale aparatului foto. Se risipeşte mult timp şi se ratează prea multe momente în încercarea de a obţine perfecţiunea cadrului direct din aparat. O expunere aproxi­mativ corectă este mulţumitoare, şi aparatele foto sunt suficient de inteligente pentru a o produce. Cât despre prelucrare, o consider aproape obligatorie. Ea este condi­mentul plouat printre degete, la final. De dozajul ei subtil (contrast, luminozitate, evidenţierea sau estomparea detaliilor etc.) depinde fineţea imaginii. Deseori de această prelucrare depinde şi direcţia pe care dorim să o trasăm imaginii, evi­den­ţierea unei stări; a emoţiei pe care am simţit-o în momentul declanşării şi care, ruptă din context, posibil să se fi estompat. Mare atenţie, totuşi: nu cred că trebuie depăşită limita lui prea: prea frumoasă, prea colorată, prea evidentă! Există şi excepţii, bineînţeles, în artă regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, dar acest lucru trebuie făcut conştient.

– În lumea literară, dar nu doar în ea, circulă o curiozitate: ce carte aţi lua pe o insulă pustie? Vă supun unui exerciţiu dificil, căruia vă rog să îi daţi curs: ce imagine făcută de dumneavoastră aţi trimite la o întâlnire de gradul 3, cu o altă civilizaţie? De ce?

– Înţelept ar fi să iau un manual de supravieţuire pe o insulă pustie, sau măcar povestea optimistă a unuia dintre supravie­ţuitorii ei. Dar bănuiesc că nu acesta este răspunsul aşteptat. Multe dintre cărţile recitite sau pe care mi-aş dori să le recitesc: Bătrânul şi marea, Şoareci şi oameni, Străinul, Procesul, Pe patul de moarte, Femeia nisipului sau Tropicele lui Miller nu sunt foarte potrivite pe o insulă pustie. E greu de ales, probabil magia unui veac de singurătate a lui Marquez ar putea să-mi ţină de urât.

Am un portret al unui cioban strângând la piept o pisică. Chipul lui pare o hartă a timpului. Nu zâmbeşte doar cu gura, zâmbeşte cu ochii şi cu fiecare rid. Toată iarna singur, izolat pe o coamă de munte, doar el cu oile, câinii şi pisica lui. Senin, spovedit, capabil să iubească, onorând umanitatea. „Să mă puneţi neapărat pe Facebook, să mă vadă lumea. Parfenie este numele meu”. Mi l-a şi scris pe o bucăţică de hârtie, să fie sigur că nu-l uit. Pe el l-aş trimite. I-am rămas dator. Merită să-l vadă lumea. Fotografia nu are cine ştie ce valenţe artistice, dar nu cred că pe cei care ne-ar fi putut lăsa Zona fraţilor Strugaţki îi interesează asta.

– Există vreo fotografie, a unui alt artist, care v-a marcat atât de mult încât să o puteţi povesti? Până la urmă, o imagine bună se transformă, ca să capete sens şi valoare, în cuvinte. Apropo: nu cred deloc în afirmaţia o imagine face cât o mie de cuvinte.

– Zâmbesc. Dumneavoastră sunteţi scriitor, aveţi circumstanţe atenuante; dacă aţi fi crezut în această afirmaţie, probabil nu aţi fi scris atâtea cărţi; v-aţi fi limitat doar la fotografie. Dar viaţa a-nceput să prindă viteză. Ritmul este tot mai alert. Veşnicia mai există doar la cârciuma din sat. Nu mai este timp pentru căutarea timpului pierdut. E secolul fast-food. Suntem consu­matori de imagine şi benzi desenate. Nu mai este timp pentru descriere. Se trece peste. Se dă pagina. Finalul contează. Morala. Happy-end-ul. Fotografia de finiş.

Una dintre fotografiile iconice care m-au marcat este Migrant Mother a fotografei Dorothea Lange; portretul unei mame, înca­drată de cei trei copii ai ei, în timpul Marii Depresiuni. Fotografia nu are nevoie de niciun ajutor al cuvintelor; se susţine singură, este copleşitoare, te pierzi în ea, nu te mai poţi desprinde; redescoperi veşnicia pierdută; face cât o mie de cuvinte. Apropo: oare câte cuvinte sunt în Fructele mâniei a lui Steinbeck? Această fotografie este de acolo, dar nu numai. Poate să fie de oriunde se suferă şi se merge mai departe, pentru că nu există alternativă la speranţă. Şi unde nu se suferă? Suntem cu toţii acolo. Ne-am născut pe autostrada 99, o avem în ADN.

– Faceţi pregătiri înainte de a porni la foto­grafiat? Nu mă gândesc la cele tehnice, în care se verifică bateriile, obiectivele, memoriile aparatelor, ci, poate, un alt fel de pregătiri.

– O bună documentare prealabilă unei ture foto este mai mult decât utilă. Deşi apreciez avantajele unei bune organizări, în ultimul timp simt tot mai mult nevoia să las suficient spaţiu hazardului, să mă bucur de întâmplător şi să mă complac în, doar de această dată, supor­tabila uşurătate a fiinţei. Pare puţin paradoxal să pierzi timpul printr-o activitate definită de teama de-a ne pierde timpul (amintirile). Posibil am înţeles; posibil m-am resemnat.

– Ce altă modalitate, în afară de a vedea şi a face cât mai multă fotografie, este ca să te profesionalizezi în această artă?

– Ca să te profesionalizezi nu ştiu, evit acest cuvânt. Am renunţat la cea mai mare plăcere a mea în momentul în care am transformat-o în profesie. Spunea cineva că, după ce fotografiezi la comandă cinci zile, ultimul lucru pe care îl doreşti în weekend este să iei aparatul şi să încerci să faci artă. Există totuşi o graniţă a gratuităţii hobby-ului în fotografie. O treci atunci când începi să înţelegi că nu mai este doar o pasiune, că începe să te definească, să te consume şi să devină un mod de viaţă. Devii fotograf cu normă întreagă, cadrezi viaţa în dreptunghiuri de 4×3. Întins în pat, încerci să-ţi imaginezi şi să gândeşti subiectul; te ridici şi pleci să-l descoperi în realitate.

Fotografia este arta de a observa ceea ce majoritatea nu observă, priceperea de a da sens şi greutate banalului. Nu am pus niciodată preţ pe realizările primite de-a gata; nu trebuie să fii fotograf pentru a arăta cu degetul un apus. Satisfacţia vine din substanţa umbrită pe care reuşeşti să o transfigurezi în lumină. Această privire trebuie antrenată, această pricepere trebuie educată. Doar înţelegând acest lucru vom descoperi modalităţile personale de progres, dincolo de clasicele informaţii, cărţi sau mult prea mediatizatele workshop-uri.

– Astăzi, aproape cu toţii facem fotografii, fiindcă toţi avem telefoane în stare de asta. Care ar fi cele patru sfaturi esenţiale pe care le-aţi da unui prieten ce vrea să evolueze ca fotograf?

– Să încerce să trăiască şi să fotografieze cu ochii cât mai „larg închişi”. Creaţia artistică este relevarea eului nostru cel mai adânc, a gândurilor noastre, a trăirilor şi experienţelor noastre, a cunoştinţelor noastre sedimentate de timp. Fotografia este sufletul nostru disecat.

Să fie sincer, mai ales în raport cu el. Este de dorit să cunoască toate drumurile, dar de rătăcit să se rătăcească doar pe al lui. Să foto­grafieze ceea ce îl pasionează şi îi face plăcere cu adevărat: pisici, flori, ciobani sprijiniţi în ciomag, apusuri şi vârfuri oglindite în lacuri. Ce dacă sunt clişee! Cu atât mai bine; provo­carea va fi pe măsură. Să fie tot timpul pregătit; să înveţe să anticipeze. Unul dintre aspectele decisive în fotografie este momentul decisiv.

Să nu se cramponeze de tehnică şi accesorii mai mult decât e necesar. Emoţia dintr-o privire este mult mai importantă decât claritatea irisului. Să nu subordoneze mesajul tehnicii sau mărimii senzorului. Şi peste toate, să se bucure de ceea ce face, se va vedea!