1. Migraţii

Unul dintre cei mai vizibili scriitorii români în ultimii treizeci de ani a fost Dorin Tudoran. Performanţa jurnalistică, literară, atitudinea politică au focalizat atenţia asupra lui. Devenit erou al cotidianului, obligat să răspundă mereu la întrebările zilnice, somat de un imediat al momentului politic, literar, Dorin Tudoran nu a scris niciodată de cei care, din familia sa, au atras atenţia asupra unui arbore genealogic. Lucrul cel mai grav întâmplat, de altfel, în istoriile literare ale ultimelor decenii (cinci?, şase?), este abandonarea contextelor, a „modelului biografic”, a documentelor care se opresc asupra uneri istorii personale, naţionale, europene neconfiscate de prezent. În istoria personală a lui Dorin Tudoran locul naşterii, Timişoara, e un spaţiu de pasaj. Doar migraţia părinţilor săi a făcut ca scriitorul să pară al Timişoarei. Nici tatăl, nici bunicul său nu aparţin Banatului. Nu definesc această geografie literară, deopotrivă a Europei Centrale şi a sud-vestului european. Nimeni nu a scris despre poezia tatălui lui Dorin Tudoran. El face parte dintre scriitorii care au participat, prin poezia lor, la imaginea dreaptă a Transilvaniei, în timpul dictatului de la Viena. Valorile estetice, elogiate de poeţii Cercului literar de la Sibiu, au pus în umbră valorile naţionale elogiate de cei care purtau cu şezătorile lor, prin Ardealul anilor patruzeci, mesajul Transilvaniei sfâşiate. I-a apărut la Mediaş, în colecţia Cartea Refugiatului Ardelean, un volum care adună poeziile sale „rebele” din anii patruzeci, risipite prin antologii? Am citit despre el, n-am dat, încă, de urmele lui.

În volumul Pasaj cu pietoni există Câteva episoade neromanţate din viaţa bunicului meu, un amplu poem dedicat lui Marin Preda. E un mic „roman” din care aş selecta. „Şi tot înainte de-a fi strivit/ de-un Mercedes/ pe pasaj de pietoni/ cu bunicul meu/ s-au mai întâmplat câteva lucruri/ ce nu pot fi omise:/ el a fost unul/ din acei flăcăi/ apărând Mărăşeştii/ numai în dalbe izmene/ şi purtând la brâu/ patru cartuşiere/ ca patru pietre de moară/ şi-acolo la Mărăşeşti/ a fost declarat mort/ numai pentru că/ i-a trecut un glonţ/ dintr-o parte în cealaltă/ a capului/...../ dar el/ bunicul ăsta al meu/ s-a ridicat după două zile/ şi când s-a văzut acolo/ printre morţi/ a scuipat o gură bună de sânge/ şi-a zis:/ «Bă, eu nu-s mort,/ că n-am cum să fiu aşa/ şi-am şi copii acasă!»“. Legenda bunicului, istoria bunicului, parabola bunicului care „n-are cum să fie mort” e importantă pentru a înţelege poezia, dar şi jurnalistica lui Dorin Tudoran. E una dintre puţinele „confesiuni” în care Dorin Tudoran scrie despre cineva din familia sa. Şi scrie fiindcă istoria moromeţilor s-a desfăşurat şi în familia sa. Marele scriitor face parte din lumea sa.

Şi mai importantă ar fi istoria stră-străbunicului său, Tănase Todoran. O istorie care riscă să rămână necunoscută. E vorba de unul dintre marile personaje ale Ardealului, ilustrat ca soldat, ca luptător, ca erou al unei bătălii fabuloase. A fost tras pe roată în 1763, cu 22 de ani înaintea lui Horia. Tănase Todoran, opus imperialilor, a fost tras pe roată la 104 ani, refuzând, în faţa torturilor, compromisul. Tănase Todoran e unul dintre miturile naţionale pe care le-am risipit în desfăşurarea vremurilor. Aşezarea recentă a sa între sfinţi nu a avut consecinţe importante în cărţile noastre de istorie.

Trebuie să vorbim despre rostul şi statutul poetului în societatea românească în ultimele cinci decenii. Ideea recuperatoare, inaugurată la începutul anilor şaizeci, atrage atenţia asupra unui anumit fel de a trăi prin literatură, de a descoperi o imagine a scriitorului. În volumul O zi în natură (1977) sunt câteva poeme care trebuie să ne atragă atenţia. Asediul (Lui Mihai Eminescu) ar trebui citată în întregime. „La tâmpla poetului, ca la o poartă subţire, dar definitivă, sufletul lucrurilor bate răzbunător. Zi şi noapte, neîntrerupt, înăuntru şi în afară – aceeşi înverşunare. Uneori, asediul ia forma unei ploi de mercur. Alteori – pare că însăşi marea se află strânsă în mănuşa de fier care izbeşte fără odihnă.// Aici, anotimpurile se nasc şi dispar sub aceeaşi lumină. Nimic nu le deosebeşte, iar trecerea lor seamănă cu locul în care o apă se varsă una în alta. Şi în toată această vreme, fiecare izbitură sună ca o decapitare – asemeni unei magnolii înflorite în mijlocul iernii.// La tâmpla poetului, aerul se ridică subţire şi foarte rece, ca o lamă de brici. Şi-acolo unde nici o pasăre nu se poate ridica, navighează ameninţător, umbrele lucrurilor – flote de-a pururi pierdute în timp.// La tâmpla poetului, legile spaţiului delirează”. Care ar fi, deci, condiţia poetului? Care e locul lui în lume? Transparenţele, transfigurarea pot defini un asediu? Urmează Fragmente dintr-un jurnal apocrif, o aşezare mai transparentă sub semnul persoanei întâi. Ce ne spune jurnalul? Numeşte aceeaşi desprindere: „Cineva se grăbeşte, trece într-o caleaşcă. Incendii rotunde, roţile ei luminează chipuri curioase, apasă pe geamuri, cad perdelele sfâşiate, oglinzile se dilată, căutând să prindă forma incertă a orei în care ne aflăm. Afară, câteva porţi se dau de gard şi iată-i: cu cizme foarte înalte şi lustruite câţiva cunoscuţi par a pleca la vânătoare. Peste umerii lor – completând acest decor suficient – aramă plutitoare, frunzele îi ating”. „Un alt Dorin Tudoran găsim în Respiraţie artificială (1979) şi, mai ales, în Peisaj cu pietoni (1980). Mai puţin preocupat de floarea stilistică a discursului poetic şi mai implicat în orizontul condiţiei umane. Poeziile, în majoritatea lor, pun în pagina lirică o mare cantitate de existenţă morală...”, scrie Laurenţiu Ulici în Literatura română contemporană. Promoţia 70. Să notăm că Dorin Tudoran este, alături de Mircea Ciobanu, Mircea Dinescu, Dinu Flămând, Cezar Ivănescu, Dan Laurenţiu, Virgil Mazilescu, Ileana Mălăncioiu, Ion Mircea, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Daniel Turcea, Mihai Ursachi, în secţiunea de deschidere a „promoţiei poetice” a anilor ’70. Sunt marii poeţi ai zilei de azi. Unii au dispărut înainte de vreme, ceilalţi au fost laureaţi, după 1992, cu premiul naţional de poezie „Mihai Eminescu”. Autoritatea scrisului lor e fără fisură.

3. Certocraţia

În 1976 apare o carte importantă, realizată de Dorin Tudoran împrezună cu Eugen Seceleanu: Martori oculari. E un moment de vârf al publicisticii noastre – un succes al „jurnalismului de investigaţie”, aşa cum putea fi el realizat în anii şaptezeci ai scrisului românesc. Portretistică vie, umor sclipitor, mărturii nelipsite de cruzime într-o carte care nu-şi trădează titlul: Dorin Tudoran şi Eugen Seceleanu sunt martori. Privesc lumea cu iubire, dar şi cu necesara detaşare ce le păstrează viu spiritul critic. În 1978, Dorin Tudoran publică Biografia debuturilor – un exerciţiu publicistic important prin investigaţie, analize, studiu amplu al condiţiei scriitorului. O iniţiere în statutul scriitorului, lângă studiul vieţii şi împlinirii maeştrilor. Biografia debuturilor ilustrează devotamentul scriitorului Dorin Tudoran faţă de maeştrii şi de colegii săi.

Anii optzeci sunt ai opoziţiei eroice şi ai exilului Publicistica din exil îl aşază pe Dorin Tudoran lângă câţiva dintre creatorii de seamă ai secolului XX. Lângă el, solidare cu el, sunt personalităţi care definesc opoziţia anticomunistă, dar şi marea literatură a timpului. Căderea comunismului înseamnă – ar trebui să însemne – pentru scriitorul, omul politic Dorin Tudoran (şi prietenii săi) un triumf. O fericită schimbare de lume. Cu societatea românească. Istoria se fisurează, martorul, publicistul, poetul Dorin Tudoran vede o lume despre care scrie cu umor, cu ironie, cu furie. Timpurile care ar fi trebuit să inaugureze o fericită aşezare a valorilor, o Aristo – craţie, pun în valoare o Kakistocraţie. Kakistocraţia e un cuvânt care aparţine publicistului, dar şi poetului şi omului de idei, capabil să dea nume noii „aristocraţii”. Cea propusă de victoria din 1989. Volumul cu eseurile, pamfletele scrise până în 1998, Kakistocraţia, rămâne una dintre cărţile esenţiale ale vremurilor postdecembriste. Eu, fiul lor. Dosar de securitate e unul din documentele care aruncă o lumină nouă asupra biografiei. Asupra relaţiei poetului cu colegii, prietenii, cu literatura. Certocraţia pare a fi o nouă modificare a relaţilor cu „noua lume”. Memoria omului politic, a scriitorului pot arăta mai bine imaginile prezentului. Articolele de demult, profesiunile de credinţă ale liderilor politici – odinioară prieteni sau apropiaţi ai săi – sunt puse din nou în pagină, într-o publicaţie gândită pentru epoca blogului. Aici postăm şi ne umplem de blogdaproste. Ce a spus cutare cu zece, cu douăzeci de ani în urmă? Pe cine a omagiat? Ce pagini au murit, ce opinii au fost retuşate cu nesimţire? Dorin Tudoran îşi realizează publicaţia lui „pe blog” cu imagini. Cu o emblematică a deziluzionării.