Volumul Am reuşit să rămân eu însămi conţine interviuri cu Ileana Mălăncioiu realizate de Gabriela Adameşteanu, Marta Petreu, Victoria Milescu, Daniel Cristea-Enache, Radu Doru Cosmin, Lucia Ivănescu, Eva Iova, Laura Albulescu, Simona Chiţan, Doinel Tronaru, Simona Sora, Clara Mărgineanu, Lucia Negoiţă, Irina Nechit, Eugen Dedov, Xavier Montoliu Pauli, Iulian Boldea, Paul Gorban, Iulian Talianu, Roberto Mussapi. Pun întrebări şi aşteaptă răspunsuri de la una dintre marile scriitoare ale literaturii române autori de jurnale, poeţi importanţi, contemporani de seamă, jurnalişti care vor să afle vibraţia prezentului. Sunt autori vii, care se confruntă cu un autor care nu a abandonat niciodată norma morală. Întrebările şi răspunsurile rămân lângă titlul cărţii: explică felul în care importanta poetă, eseistă, jurnalistă, autoare definitorie pentru câteva decenii ale literaturii române „a reuşit să rămână ea însăşi”.

Cum a reuşit să rămână ea însăşi?

Există, de obicei, un tipar al interviurilor cu scriitorii de seamă. Primele pagini numesc încercările, repetate, de a deveni poet. Scriitor. Copilăria e legată de un şir de pedagogi, de maeştri. Maeştri care se înmulţesc şi devin decisivi odată cu adolescenţa.Tânărul vrea să devină scriitor, rămâne între cărţi, fiindcă personalitatea de succes a vremii sale e Scriitorul.

Biografia Ilenei Mălăncioiu se abate mereu de la aceste itinerarii, de la aceste modele. Eroii vremii ei sunt şi scriitorii, dar sunt, poate puţin mai înainte, alţii. M-am oprit într-un articol asupra apropierii de Aurel State. „Aurel State se naşte în 29 aprilie 1921 la Godeni – un străveschi sat argeşean… într-o familie ţărănească. Locurile copilăriei – aşa cum şi le aminteşte el – par desprinse dintr-un basm…” scrie Anca Crivăţ în prefaţa volumului lui Aurel State, Drumul crucii. Amintiri de pe front şi din gulaguri (t. Fundaţia „Sfinţii închisorilor” Bucureşti-Piteşti, 2013).

Consăteanul Ilenei Mălăncioiu, şi el fiu de ţărani, e trecut în octombrie 1940 pe listele legionarilor din satul său şi va fi mereu considerat „legionar”, condamnat ca legionar în vremurile ce vor veni. Va merge pe frontul antisovietic fiindcă e un anticomunist convins. Fiindcă el crede în ţara lui. În bătăliile antisovietice se poartă ca un erou, primeşte decoraţii pentru faptele sale. Căzut prizonier, va parcurge cele mai cumplite itinerarii ale prizonieratului, până la Vorcuta. Refuză să se întoarcă în ţară alături de trupele sovietice şi rămâne în lagăr. Predat românilor, e din nou închis. Încearcă să se sinucidă dar, miraculos, scapă. Rămâne cu răni grave, dar supravieţuieşte. Fiecare etapă a vieţii sale e o înfruntare a morţii şi un exerciţiu de supravieţuire. Şi, desigur, scrie amintirile sale de pe front şi din „gulaguri”, excepţional document cu privire la capacitatea de a rezista. Informaţii multe, portrete complete – o lectură obligatorie pentru cine vrea să înţeleagă mai bine istoria României între 1940 şi 1980.

Ileana Mălăncioiu a scris de mai multe ori despre Aurel State – „prizonierul”. A fost între prezenţele care i-au modelat discursul liric. Felul de a fi. De a vorbi despre „ratarea vieţii şi a morţii”: „Poemele Ilenei Mălăncioiu, scrie Eugen Negrici, ne lasă să întrezărim ceva din ceea ce înseamnă calea sufletului de la omenesc la divin”. Scriam că prima dintre mărturisirile Ilenei Mălăncioiu, importantă pentru autodefinirea sa de om care scrie, este legată de Familia ei; de casa ei, în care nu exista o bibliotecă. În casă nu exista decât o carte, Biblia. În copilărie era un om religios şi a rămas un om religios. Care îşi trăia rugăciunea. Fiecare poezie a Ilenei Mălăncioiu începe cu moment de doliu. Numeşte un fel de a păstra doliul. Cea care scrie ar trebui să păstreze doliul, tăcerea, dar comunică, se comunică în numele celui care ne-a părăsit. Sau ne va părăsi. Da, ne va părăsi, dar ea trebuie să oficieze ritualurile – să împlinească actul tragic al despărţirii. Ea scrie, cel care a fost lângă ea are nevoie de aceste ceremonii – sau noi avem nevoie de ele.

Cum să-ţi trăieşti rugăciunea într-un timp al ateismului agresiv? Al timpului în care satul dispare, în care ideea lui „acasă” este atât de ameninţată? Ileana Mălăncioiu scrie o poezie pentru cei care n-au murit încă. Pentru cei care au trăit frumos sau trăiesc frumos. Supravieţuiesc, sub semnul demnităţii. Există în scrisul Ilenei Mălăncioiu un impuls originar pe care putem să-l recunoaştem în despărţirea de „acasă”.

E din sat, se naşte într-un sat, poate să recunoască pe cineva din satul ei. Să se recunoască prin cineva din satul ei. După cum se recunoaşte în tot ce se întâmplă în acest sat. În lumea ei. Poezia cu care intră în literatură se sprijină pe „o amintire”, pe un fel de a trăi. Nici unul dintre poeţii generaţiei sale nu recuperează, ca Ileana Mălăncioiu, un fel de a trăi, de a crede. Pasărea tăiată devine un text emblematic pentru scrisul Ilenei Mălăncioiu. Cel care prefaţează debutul Ilenei Mălăncioiu, Ştefan Aug. Doinaş, numeşte poezia „păsării tăiate”, „bucolică”, spre uimirea autoarei. Dar momentul 1967 al poeziei româneşti, cel patronat de Doinaş nu avea la dispoziţie o înţelegere clară pentru noul tipar poetic. „Bucolic” putea fi un superlativ, cu totul insuficient pentru paradigma „acasă” a tinerei poete.

Poezia Ilenei Mălăncioiu trece dincolo de eforturile experimentale ale contemporanilor ei – ale celor care intră în literatură în anii şaizeci. Ea scrie cu versuri clasice, nu se desparte de poezia „care a fost”. Fiecare poem articulează un itinerar, parcurge „calea de la omenesc la divin” cu necesara umilinţă.

S-a scris mult despre modelul bacovian al poeziilor Ilenei Mălăncioiu. Există un model bacovian recunoscut în repetate rânduri de autoare. Numeşte filiera prin care ajunge la Bacovia: e importantă. Bacovia îşi trăieşte tristeţile, dezastrele, întâlnirea cu „cei morţi” doar „aici”, în faţa oraşului, a iubitei, a alcoolurilor. În seria pastelurilor Ilenei Mălăncioiu recunoaştem nu odată un model bacovian, simplitatea, esenţialitatea discursului bacovian, dar şi despărţirea de lumea lui Bacovia. E din altă lume. Luna e „un cap atârnat/ De-un pom ce se leagănă-n cer”. Stările „bacoviene” reclamă, în acest Pastel, altă apartenenţă, fiindcă poeta se întoarce mereu „acasă”. Cum te „întorci acasă”, în numele poeziei? Poate că putem reciti şi prima pagină din Drumul crucii de Aurel State: „Primăvara, vestită de cântatul zglobiu al copiilor de pe plaiuriule româneşti, întârzia mahmură în stepele Ucrainei…”. Cum primăvara „întârzia mahmură” putem descoperi în fiecare dintre pastelurile Ilenei Mălăncioiu. Sau în fiecare dintre poeziile închinate Anotimpurilor: Primăverii, Toamnei, Iernii. Poeziile sunt „un drum al crucii”. O „urcare a muntelui”. Un drum către cer:

„E seară, e iarnă, e frig/ Sunt singură, tremur, mi-e teamă/ În capul meu iar se petrece/ Aievea o moarte de seamă// A mea, sau a ta, sau a lui/ A ei, sau a lor, mi-e totuna/ Pe valea aceasta-ngheţată/ De moarte se-apropie luna// Încet, ca un cap atârnat/ De-un pom ce se clatină-n cer/ Şi-mi scutură chiar în odaie/ Coroana albită de ger”. În fiecare dintre pasteluri, „pe creierii mei [ai poetei] plânge un nemilos taifas”. Se întoarce „acasă”, într-un loc al dezastrelor, cum ar fi satul din Pastel I: „Plouă într-un sat de munte uitat de lume/ Copacii mai putrezi se rup/ Prin ploaie trece o femeie bătrână/ Cu hainele ude lipite de trup.// Nu mai ştie pe unde s-apuce,/ Drumul e putred de noroaie,/ Doar trupul uscat de femeie de munte/ Nu pare să fi putrezit în ploaie.// A ajuns la o casă veche,/ A urcat treptele, a-nceput să dispară,/ Printr-o fereastră putredă pătrunde înăuntru/ Tot ce e putred afară”. Pastel II continuă cu „Vreme închzisă, grea, bănuitoare,/Cineva vine-ncet prin burniţa rece/Numai ca să vadă ce se-ntâmplă pe-aici/ Dar nimeni nu poate să afle ce se petrece.// Visăm intens o moarte salvatoare,/ Vine o altă moarte tristă şi grea/ Pentru noi şi nimeni nu ştie/Cum ne mai salvează şi ea.// Acum chiar vremea parcă se deschide,/ Acum nu ne mai temem, acum aşteptăm,/Acum nu mai visăm ce nu mai vine,/Dar o să vină totul fără să mai visăm”. În multe dintre „pastelurile” Ilenei Mălăncioiu apar păsările, apar pomii, apar visurile, dar, mai des, „sufletele care urcă la cer”:

„Aer prospăt cu miros de viţă dezgropată/ şi cu pomii văruiţi la porţi/ am intrat din nou în primăvară/ cu aceleaşi visuri şi cu câţiva morţi// Îngropăm sămânţa mai adânc/ s-o ferim de păsări şi de ger/ s-au lăsat mormintele de frunza / sufletele poate au ajuns în cer // mă aplec spre iarba răsărită-n lutul/ aşezat de ploaia care nivelează/ totul este astfel parcă de când lumea/ numai un mormânt încă nu s-aşează// aerul e rece, vântul bate-ntr-una/ sufletele parcă s-au pierdut în frig/ nu văd nici o urmă sigură din viaţa/ celui dus pe care cu durere-l strig”. Nici un poet nu se află mai aproape de Bacovia ca Ileana Mălăncioiu.

Scriitoarea declară că a fost mereu apropiată de câţiva autori foarte importanţi: Emil Botta, Eugen Jebeleanu, Gellu Naum. Revin în dialogurile cu Iulian Boldea şi Clara Mărgineanu „întâlnirile” lui Gellu Naum cu tatăl său.. „Spre deosebire de Emil Botta şi de Eugen Jebeleanu, care aveau generozitatea necesară pentru a se bucura şi de o poezie bună scrisă de altcineva, Gellu Naum era aplecat cu desăvârşire asupra lui însuşi. Îmi oferea cărţile cu câte o dedicaţie nostimă,… îi dădeam şi eu cărţile mele, dar nu mi-a spus niciodată nimic despre nici una dintre ele. Sunt sigură că nu le citea, dar, de câte ori mă vedea, mă ruga insistent să-l mai vizitez”. Gellu Naum este scriitorul cu care Ileana Mălăncioiu are o relaţie excepţională, cu totul diferită de cea care ar putea exista între doi scriitori: care se citesc, vorbesc despre opera lor, despre confraţii lor. Care doresc să se întâlnească, sunt nerăbdători să se vadă.

„Din când în când începea: Azi am avut din nou un semn de la tata… Apoi îmi povestea întâmplarea la care ar fi luat parte şi tatăl său, deşi acesta murise în timpul Primului Război Mondial”.

Şi, notează poeta:

„Atunci pătrundeam pe un fel de canal misterios către altceva şi comunicam foarte bine”.

Poezia Ilenei Mălăncioiu începe de la canalelele „misterioase” ale comunicării cu lumea.