Lucrarea Noica: o filosofie a individualităţii, de Adrian Niţă (Bucureşti, Editura Paideia, 2009, 236 p.), contribuie la îmbogăţirea substanţială a imaginii cititorului român despre gânditorul şi omul Constantin Noica. Ni se oferă posibilitatea să cunoaştem laboratorul de creaţie al lui Noica şi să urmărim constituirea în timp a gândului său.

În primul capitol, Individualul formal, Adrian Niţă dezbate problematica logicii lui Hermes. Nemulţumit de logica tradiţională, aristotelică, şi de cea modernă, matematică, pe care o numeşte logica lui Ares pentru că dispreţuieşte individualul, Noica vrea să pună bazele unei logici pe care o numeşte logica lui Hermes. Rând pe rând, caracteristicile logicii lui Hermes sunt dezvăluite în esenţa lor cea mai profundă: caracterul formal, procesual şi hermeneutic. Autorul subliniază că, pentru ca individualul să însemne ceva, este nevoie de o reinterpretare a raportului dintre parte şi întreg, adică e nevoie ca logica lui Hermes să arate că individualul poate fi în aşa fel încât să cuprindă generalul. Astfel, logica lui Hermes este o logică aristocratică pentru că ea este ,,o logică a individualului excepţional, ce pune în centru noţiunea de holomer” (p. 47).

Realităţile individuale constituie cel de-al doilea capitol al lucrării. Adrian Niţă porneşte de la interogarea referitoare la faptul dacă individualul este o fiinţă de primă instanţă, de a doua instanţă sau este chiar fiinţa în ea însăşi. Demersul autorului rezolvă problema referitoare la instanţele fiinţei subliniind că ingeniosul demers ontologic nicasian susţine trei niveluri de fiinţă: fiinţa lucrurilor (devenirea), fiinţa elementelor (deveninţa), în fine, fiinţa ca fiinţă. Astfel, fiinţa de primă instanţă vrea să spună că fiecare lucru este (fiinţează) numai în măsura în care devine; instanţele secunde sunt un pachet de elemente identificate cu realităţile individuale şi legile generale, aici deveninţa distribuindu-se, fără să se împartă, în nesfârşite elemente împachetate în fiecare din fiinţări; la ultimul nivel al fiinţei întâlnindu-se fiinţa ca fiinţă. La întrebarea cu privire la instanţele fiinţei din metafizica lui Noica, Adrian Niţă răspunde că metafizica lui Noica are de-a face cu două instanţe ale fiinţei, şi anume devenirea şi deveninţa.

Aspectele universalului şi individualului sunt tratate în capitolul al treilea al cărţii, lucrările cercetate fiind cele scrise de gânditorul de la Păltiniş după eliberarea din închisoare. Acest periplu prin universul idiomatic parcurge drumul ,,rostirii filosofice româneşti”, procedează la reabilitarea individualului şi analizează un moment important din viaţa lui Noica, aderarea la legionarism. Perioada cuprinsă între 1964-1980, considerată autohtonistă, este dedicată de Noica unor aspecte particulare ale simţirii româneşti.

Reabilitarea individualului de către Noica se face pe bazele filosofico-tradiţionale ale sensurilor acestui termen românesc, sentimentul românesc al fiinţei dă importanţa cuvenită individualului, adică acestor întruchipări supuse schimbării, de la individul uman şi până la viaţa însăşi, pentru că realităţile, faptele, gândurile au neîncetate titluri individuale. Lectura capitolului prilejuieşte descoperirea celor cinci tentative de reabilitare a individualului.

În subcapitolul Cele două deveniri şi neimplicarea civică, autorul aduce în dezbatere abordarea autohtonistă pentru a vedea dacă teoria nicasiană a individualităţii este o teorie filosofică îmbrăcată în haine româneşti sau, invers, dacă teoria individualităţii din Devenirea întru fiinţă este o teorie care pur şi simplu şi-a dat jos hainele româneşti. Părerea autorului este că teoria individualităţii prezentă în ciclul românesc s-a articulat treptat. Gândul nicasian şi-a urmat propriul drum, indiferent de condiţiile politice ale timpului. Noica, spune autorul, era un filosof mult prea profund pentru a avea nevoie de alte surse pentru a-şi elabora teoriile filosofice. Gândirea sa filosofică, marea sa capacitate speculativă este de o mare anvergură ca să se oprească într-o filosofie populară. Noica a căutat universalul în idiomatic cu scopul strategic de a ,,deturna” atenţia cenzorilor de la profunzimea cugetării sale filosofice. Continuarea speculaţiei filosofice, începută în anii interbelici, este demonstrată de căutarea şi meditaţia continuă a lui Noica pe marginea marilor filosofi ai spaţiului european, Platon, Aristotel, Hegel, Kant, Heidegger, precum şi pe marginea gândirii ştiinţifice.

Dacă în primele trei capitole ale cărţii, Adrian Niţă abordează problematica raportului dintre individual şi general din perspectiva logică, ontologică şi idiomatică, în capitolul al patrulea cercetarea este axată pe tematica individualismului extrem. Individualismul extrem este cercetat prin prisma raportului dintre individ şi colectivitate, a elogiului individualului excepţional şi prin discuţia despre motivarea versus justificarea adeziunii lui Noica la legionarism.

Ultimul capitol al cărţii se referă la interpretarea teoriei individualităţii, cercetarea axându-se pe liniile de forţă ale teoriei individualităţii: postmodernismul şi romantismul. Cea de-a doua ipoteză formulată de Adrian Niţă este cea câştigătoare. Autorul procedează la prezentarea caracteristicilor romantismului, pentru a identifica apoi elemente romantice prezente în opera lui Noica, iar în final abordează problema caracterului romantic al teoriei individualităţii. Şi de această dată, cercetarea este susţinută de argumente foarte puternice: apropierea lui Noica de poezie, de meditaţia istorică sau meditaţia asupra istoriei, de interesul pentru tradiţia populară şi naţională, despre spaţiul finit şi infinit, pentru cuvintele populare, arhaice şi, mai ales, cultivarea fragmentului.

Fin analist al gândirii lui Noica, dovedind o aleasă cunoaştere filosofică, Adrian Niţă demonstrează prin această abordare că gândirea nicasiană este un izvor de meditaţii, un permanent prilej de filosofare. Lucrarea este un ghid pentru înţelegerea în profunzime a filosofiei nicasiene. Toţi cei care iubesc opera filosofului de la Păltiniş au ocazia să-şi contureze drumul gândirii prin lectura studiului realizat de Adrian Niţă.

Expresie tipică a cercetătorului aplicat, personalitate marcantă a şcolii filosofice româneşti, Adrian Niţă este îndreptăţit la acest titlu în virtutea polidimensionalităţii operei sale, cât şi datorită naturii întreprinderii sale în cercetarea unor valoroase şi dificile opere filosofice (Leibniz, Kant, Noica). El aparţine iniţiatorilor temerari care propun noi drumuri şi noi perspective în descoperirea adâncurilor ascunse percepţiei comune, adevărate matrice ale culturii româneşti şi universale, cărora le condiţionează şi le explică marea diversitate şi complexitate filosofică.