(După puţin timp, de când a început să cânte la vioară, trecătorii trec din ce în ce mai rar.)
Fiica (Intră alergând din stânga. Aruncă în cutia de lemn o monedă la fel ca aceea din scena trecută. Gâfâind:) Uitaţi, domnule, o monedă! Dar ce sunet frumos, parcă ar cânta o ciocârlie. Ce este?
Vioristul: Muzică. Mulţumesc!
Fiica (mirată): Muzică? Ce este muzica?
Vioristul: Muzica este...
Femeia (Intră alergând din stânga. Ia copila de mână. Îl întrerupe pe viorist): Aici erai? Ce faci aici?
Fiica: Muzică, mamă!
Femeia: Muzică? (Acum îl observă pe viorist) Dumneata cânţi? Şi ce-i asta din mâinile dumitale?
Vioristul: Eu cânt, da. Asta este o vioară.
Femeia (Se apropie de urechea vioristului şi-i şopteşte): Domnule, văd că nu sunteţi ca ceilalţi oameni. Nu ştiu ce-i aia vioară, n-am văzut niciodată una, dar vă sfătuiesc să o băgaţi în cutia asta şi să plecaţi imediat de aici. Că, altminteri, cine ştie ce s-ar întâmpla. Suntem la fel. Credeţi-mă! Ascundeţi-o până nu va fi prea târziu!
Vioristul (se ridică în picioare, cu vioara în mână): Ce vreţi să spuneţi prin suntem la fel?
Femeia: Ca dumneata, probabil, ştiu şi eu despre ce a fost înainte.
Vioristul (mirat): Ştiţi? Ce ştiţi mai exact? Vreau să aud tot.
Femeia: Nu putem vorbi aici, ne-ar auzi oamenii şi cine ştie ce s-ar întâmpla. Ascundeţi vioara aia sau cum îi zice!
Vioristul (Pune la loc în cutie vioara. Ia moneda din cutie şi o întinde fetei.): Poftim! Nu am nevoie de bani, nu cerşeam. Încercam doar oamenii.
Fiica (Ia moneda şi o ascunde în buzunarul pantalonului): Ce anume încercaţi?
Vioristul: Să văd cum reacţionează oamenii la muzică.
Femeia: Sunteţi nebun? Asta-i sinucidere curată!
Vioristul: Nu-s nebun, sau cel puţin aşa cred. Dar m-am săturat de viaţa asta animalică pe care o ducem. Nu mai pot!
Femeia: Vorbiţi mai încet! Dumneata ce ştii despre ce a fost? Dacă ştiţi să cântaţi, presupun că ştiţi multe.
Vioristul: Nu ştiu să cânt. Este o poveste lungă cu vioara.
Femeia: Şi cum cântaţi atunci?
Vioristul: Nu cânt.
Femeia: Cum nu cântaţi dacă eu v-am auzit cântând? În fine, să lăsăm pentru mai târziu aceste lucruri, că nu putem vorbi aşa pe stradă, să ne audă oamenii. Nu doriţi mai bine să veniţi la mine să putem vorbi liniştiţi, să împărtăşim din ce ştim despre ce a fost unul altuia? Aş avea multe să vă spun! De când aştept un om ca dumneata!
Vioristul: Ar fi bine. Mă simt atât de singur, printre animalele astea. N-am mai vorbit despre ce a fost înainte, că aproape am uitat ce a fost. Vin!
Femeia: Veniţi la lăsarea serii, când apune soarele! Loviţi de trei ori în uşă ca să vă pot recunoaşte! (Îşi ia fiica de mână. Către copilă:) Hai să mergem! (Ies prin dreapta)
(Vioristul se aşază pe cutia de lemn. Priveşte dezgustat spre oamenii care trec prin faţa lui. Îşi lasă fruntea în pământ.)