Paradoxul Pîrligras

Volumul Fantastica lume a lui Cristobald marchează un moment paradoxal în literatura română de science-fiction: debutul editorial al unuia dintre cei mai premiaţi şi mai cunoscuţi autori ai genului. Laureat al zece premii naţionale, dintre care două acordate de Uniunea Scriitorilor din România, Viorel Pîrligras publică pentru prima dată un volum care reuneşte aceste proze. Fantastica lume a lui Cristobald, carte apărută la editura Aius, cuprinde 7 povestiri, majoritatea publicate de-a lungul timpului în publicaţii SF sau în antologii.

Această întârziere este un pariu riscant pentru că science-fiction-ul este, poate mai mult decât orice alt gen literar, vulnerabil la eroziunea timpului. Multe dintre textele care mizau pe previziuni tehnologice spectaculoase au devenit rapid depăşite, prizoniere ale propriilor erori de anticipaţie. Nu întâmplător, acele opere SF care continuă să fie citite sunt, de regulă, cele care se apropie mai mult de zona fantasy-ului sau a parabolei filosofice, unde accentul cade pe idei. Riscul este amplificat de contextul istoric în care au fost scrise o parte dintre povestiri: perioada de dinainte de 1989, când cenzura impunea limite severe libertăţii de expresie.

Proza lui Viorel Pîrligras trece ambele teste, cel al timpului şi cel al contextului politic. Chiar capătă un plus de relevanţă, având în vedere că teme pe care el le aborda şi care atunci păreau exotice – ecologie, discriminare, feminism – acum sunt de actualitate.

Unul dintre elementele care apare aproape în fiecare proză a lui Viorel Pîrligras este biocâmpul. Fie că leagă mai multe persoane, ca în povestirea „Curcubeu pe cer” („iar dacă un trup nu ne-a putut cuprinde pe toţi trei, atunci legătura s-a făcut printr-un câmp lăuntric, să-i zicem biologic, care ne-a făcut să trăim şi să simţim ca un singur organism”), fie că determină o planetă ca în „Cap de ţap pe marginea planetei” („Chiar nu ştii ce se întâmplă pe planeta voastră. […] Energia ei internă se pierde printr-o fisură a biocâmpului”), acest concept, aflat la graniţa dintre ştiinţă, metafizică şi mit, generează numeroase răsturnări de situaţie şi conferă unitate volumului

Este greu de stabilit în ce măsură putem vorbi despre influenţa unor alţi scriitori în povestirile lui Viorel Pîrligras, pentru că, înainte de ’89, accesul la literatura SF din afară era extrem de greu. Dar se pot simţi influenţe din Sven Hassel şi Robert A. Heinlein (Infateria Stelară) în „Curcubeu pe cer” sau din Dune în „Fantastica lume a lui Cristobald”. Aceste influenţe nu sunt însă mimetice, ci integrate organic într-o viziune personală.

Stilistic, proza lui Viorel Pîrligras este cursivă, cu o construcţie atent dozată a povestirii. Autorul foloseşte frecvent rupturi deliberate de ritm, momente în care cititorul este confruntat cu elemente aparent obscure, care ulterior capătă sens. Această tehnică menţine tensiunea narativă şi stimulează lectura activă.

În ansamblu, Fantastica lume a lui Cristobald nu este doar un instantaneu al prozei SF româneşti de la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, ci şi o demonstraţie convingătoare că science-fiction-ul, atunci când este bine scris şi solid ancorat în idei universale, rezistă testului timpului. Volumul lui Viorel Pîrligras confirmă faptul că literatura de anticipaţie poate fi, dincolo de speculaţia tehnologică, o formă profundă de reflecţie asupra condiţiei umane.