În 2018, dar şi în anii precedenţi acestuia, la editura Humanitas au fost publicate mai multe titluri (câteva zeci) care au marcat, din unghiuri diverse, un dublu centenar: mai întâi, împlinirea a 100 de ani de la Marele Război; mai apoi, 100 de ani de la Marea Unire. Anul acesta – el însuşi unul care se află la o distanţă rotundă de un eveniment major, anume: căderea (oficială, cel puţin a) comunismului din România şi trecerea la democraţie –, la aceeaşi editură, există un proiect cu o componentă editorială, dar şi cu derivate precum lansări de carte şi/ sau dezbateri, care marchează faptul că suntem (încă o dată, cel puţin formal) la distanţă de trei decenii de un regim ale cărui duritate şi inechitate au lăsat urme adânci pe chipul istoriei noastre recente.

Una dintre primele apariţii din această nouă serie tematică este un uluitor volum confesiv despre detenţia politică din primii ani ai comunismului românesc, scris de Adriana Georgescu. Volumul cu titlul La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti este o reeditare, una cu atât mai necesară cu cât prima ediţie a acesteia, publicată la aceeaşi editură în 1992, dispăruse de mult de pe piaţa noastră de carte. Apropo de reeditări, în seria editorială publicată de Humanitas cu ocazia împlinirii a trei decenii de necomunism în România vor mai fi şi alte titluri, Puterea fragilităţii, cartea Doinei Cornea, fiind cel mai aproape de (re)publicare.

Revenind la volumul Adrianei Georgescu, este important de menţionat că publicarea în premieră a acestuia nu a avut loc în România, ci în Franţa. Povestea în sine a ediţiei princeps a cărţii este ea însăşi interesantă şi merită, fie şi foarte rapid, rezumată. În 1951, la editura Hachette, este publicată cartea Au commencement était la fin: La dictature rouge ŕ Bucarest. Pe coperta primei ediţii nu este însă numele Adrianei Georgescu, deşi este evident că aceasta este autoarea cărţii; volumul apărut în franceză este semnat cu pseudonimul Claude Pascal. Monica Lovinescu este cea care o ajută pe Adriana Georgescu să rotunjească materia volumului. „...reîncepeam, ea să scrie, eu să traduc. Ajunsă la primele experienţe de închisoare şi tortură, Adriana pune stiloul jos. Era ca un prag peste care nu putea trece. Începea să tremure. Din tot corpul. Îi clănţăneau dinţii. (Tremuratul acestea o va însoţi de-a lungul vieţii, e prezentul ei veşnic.) Deschideam fereastra ce dădea spre acoperişurile Parisului. Dar ea se afla, mai departe, în bezna bucureşteană a gratiilor. Înainte de a relua scrisul, povestea, tremurând mai departe, tot ce nu putea să aştearnă pe hârtie. Apoi, încetul cu încetul se potolea şi scria chinuit, zgârcită cu epitetele, aluziv, inomabilul. Filele acelea, imediat ce le transcriam în franceză, le arunca direct în foc, parcă în arderea lor s-ar fi putut consuma şi trecutul. Hârtia se prefăcea în scrum, nu însă şi povara”, povesteşte Monica Lovinescu despre contextul în care a luat naştere această carte, şi anume, prima mărturie a experienţei carcerale dintr-o ţară care era dincolo de Cortina de Fier.

Pentru câteva luni, înainte de momentele teribilului arest în carcerele dominate de comunişti, Adriana Georgescu a fost şefa de cabinet – mai precis, între 3 decembrie 1944 şi 5 martie 1945 – a generalului Nicolae Rădescu, preşedinte atunci al Consiliului de Miniştri. Şi după îndepărtarea generalului din guvern – brutală, în urma unor tensiuni care aveau să schimbe rapid şi pe termen lung istoria României –, Adriana Georgescu este alături de Nicolae Rădescu (îi este pentru câteva luni secretară şi avocată; îi va rămâne aproape şi în exil, unde, din 1948, îi va fi de asemenea secretară).

În ultima zi a lui iulie 1945, Adriana Georgescu este arestată. Motivul oficial invocat este acela că ar fi fost implicată în „Organizaţia T” (a tinerilor liberali), pe care comuniştii insistau să o desemneze ca fiind una teroristă. În fapt, arestarea unui om-cheie de lângă ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea completă a regimului comunist era parte a unui plan amplu, cu direcţie sovietică şi cu executanţi şi complici monstruoşi locali, de a anula orice formă de opoziţie democratică. „Omul-şobolan vine spre mine. Îmi ia cu grijă capul între mâini şi începe să-l lovească de perete. În gură, gust de sânge”, aceasta este o notaţie despre începutul celor doi ani de arest politic cumplit de care are parte Adriana Georgescu. „Omul-şobolan” este Alexandru Nicolschi, una dintre figurile sinistre (numeroase) ale Direcţiei Generale a Poliţiei; la distanţă mică de la evenimentele relatate în carte, în 1948 mai precis, monstruosul personaj – un torţionar fără nici cea mai mică remuşcare pentru crimele înfăptuite sau la care a fost complice (aşa cum se va vedea şi din cinica sa mărturie publică de după 1989) – ajunge omul numărul doi al Securităţii comuniste.

„Pe hârtie, literele dansează, dansează.Inventarul deţinutului. În afară de poşetă şi de bicicletă, nu am nimic. Încep toţi să râdă, în afară de omul-şobolan, care-mi aruncă: – Toate reacţionarele sunt cretine. Inventarul a ce ai pe tine. Altul intervine: – Da’ greu mai pricepi. Haide, dezbracă-te. Mă dau un pas înapoi. Mi s-a făcut pielea de găină. – Haide, dezbracă-te!

Acum urlă. Rămân încremenită pe loc. – Eşti surdă? Dezbracă-te! Sunt îngheţată, îmi tremură picioarele. Mă mai dau cu un pas înapoi. Regăsesc peretele, mă sprijin. Doi dintre ei s-au sculat şi vin spre mine. Omul-şobolan urlă: – N-ai voie să te sprijini de perete. Dezbracă-te!”, acesta este doar unul dintre numeroasele exemple de umilinţă şi de tortură pe care Adriana Georgescu le povesteşte în cartea sa. O carte scrisă, o spune Dan C. Mihăilescu, într-un mod aparte: „Stilul Adrianei Georgescu este însufleţit, casant, rapid şi direct. Fără falduri digresive, paranteze explicative, volute stilistice şi amplitudine confesivă. Totul e narat iute şi precis, ca într-un jurnal de front. Pe măsură ce înaintezi şi te laşi în voia stilului, secvenţele capătă rol de secure“.

Încă trei idei, care mi se par obligatoriu de consemnat în relaţie cu această carte. Mai întâi: ediţia primă în limba română, cea din 1992, nu a trecut neobservată, dar nici nu a avut un impact public uriaş; este de aşteptat (nu şi de dorit) ca nici această nouă ediţie a cărţii să nu facă foarte multe valuri, mai ales că ea vine atât pe fondul unor tensiune publice al căror punct culminant încă nu s-a consumat, cât şi pe fondul unei indiferenţe crescânde faţă de discursul etic, faţă de ceea ce un mare dizident numea „viaţa în adevăr”. În 1992, publicarea în limba română a acestei cărţi, un act de reparaţie morală şi, peste timp, un act de dreptate (fie ea şi simbolică) faţă de autoarea cărţii, venea, ar fi spus unii, „prea devreme”. Acum, la 30 de ani de la căderea comunismului, ea ar veni, ar spune alţii (sau aceiaşi, din 1990-1992), „prea târziu”. În fapt, o asemenea carte nu era neadecvată nici atunci, aşa cum ea nu este nici acum. Mai mult decât atât: ea vine să se adauge la un patrimoniu de memorie şi de adevăr care ne sunt vitale. Şi, apropo de etică, ea răspunde şi unei nevoi adânci de modele morale, Adriana Georgescu, o femeie extraordinar de curajoasă, fiind, dincolo de orice dubiu, o referinţă morală exemplară.

În al doilea rând: în lungul său exil, Adriana Georgescu a fost implicată şi în procesele anticomuniste de la Paris (1952) şi de la Berna (1955). În legătură cu acesta din urmă, există o relatare teribilă: patru cetăţeni români sunt judecaţi, la Berna, la primăria acestei localităţi, sub acuzaţia bizară de „terorism”, pentru că, în februarie 1955, au mers la sediul Ambasadei Republicii Populare Române din Elveţia să atragă atenţia cu privire la abuzurile comuniste de la Bucureşti. E un proces cu mult public. Adriana Georgescu este acolo şi depune mărturie în apărarea celor patru inculpaţi. Spune, între altele, că, dimpotrivă, statul român de la acea vreme este cel care e „terorist”, şi anume, terorist în raport cu propriii cetăţeni. Vorbeşte despre sine, despre teribila sa experienţă carcerală, cu lovituri, violuri, injecţii cu droguri. Adriana Georgescu este o femeie foarte frumoasă, iar unul dintre judecători are mojicia de a-i replica: „nu aveţi aerul cuiva torturat de comunişti”. După câteva momente de tăcere, Adriana Georgescu îşi scoate proteza şi o pune, cu zgomot, pe masa de judecată. În urma arestului politic dirijat de comuniştii români, în timpul interogatoriilor, Adrianei Georgescu îi sunt smulşi pe viu aproape toţi dinţii.

În al treilea rând: Adriana Georgescu este un martor privilegiat. În relatările care trimit la evenimente de dinaintea arestului ei, dar şi în cele ce coroborează evenimentele care se întâmplă în intervalul în care aceasta stă în puşcărie sunt prezentate, cu o înţelegere profundă, mecanismele prin care puterea comunistă se instalează în România. Şi anume: prin minciună publică generalizată, prin propagandă, manipulare, violenţă simbolică şi fizică, intimidare. Aceste formule de acaparare şi de consolidare a unei puteri autoritare sunt ale trecutului, dar nu numai ale trecutului. Fără să atingă densitatea violenţei din trecut, vom regăsi în această carte numeroase exemple recente, izbitor de asemănătoare cu ceea ce a fost atunci, de convertire a democraţiei în opusul ei. Din păcate, cartea Adrianei Georgescu are, şi în direcţia menţionată mai înainte, o atât de neliniştitoare actualitate.