Necesar şi sanitar gestul de a scoate o nouă carte despre Lenin, cu atât mai mult cu cât el vine de la unul dintre cei mai avizaţi istorici ai comunismului din această lume – şi anume, Stéphane Courtois. Lenin. Inventatorul totalitarismului este titlul volumului apărut în Franţa, desigur, în premieră, în 2017 (adică la împlinirea a exact un secol de la Revoluţia Rusă), şi la noi, foarte recent, la editura Polirom în aceeaşi (redutabilă, exemplară – nu mă pot opri să o spun) colecţie „Historia”, aflată sub coordonarea lui Mihai-Răzvan Ungureanu. E o carte, menţionează în cuvântul său de deschidere autorul ei, despre un „om care, la o sută de ani după lovitura de teatru mondială din 7 noiembrie 1917, a lăsat urme adânci în istoria secolului XX… şi chiar şi în aceea a secolului XXI, după cum o demonstrează lupta în jurul memoriei lui şi reînvierea repetată a mitului său în Rusia şi în alte locuri”. În acest sens – care priveşte bătălia pentru memorie, niciodată terminată – spuneam, la început, că este necesar şi sanitar gestul dlui Courtois: este vital ca despre marii monştri ai istoriei să vorbească, des, cât mai des, cei care ştiu cine au fost aceştia cu adevărat. Iar despre liderii Revoluţiei Ruse sunt puţini istoricii care să ştie la fel de bine cine au fost ei cum ştie Stéphane Courtois.

Există mai multe raţiuni – unele dintre ele chiar de ordin personal – care l-au determinat pe un istoric de talia lui S. Courtois să revină la o tematică (aparent, dar numai aparent) atât de bătătorită – aşa cum e cazul cu ideea leninistă şi cu cel care, în fond, a dat numele, prin vorbe şi fapte, acestei idei. Una dintre „ancorele” cele mai adânc personale ţine chiar de o anume rătăcire – de tinereţe – a marelui istoric francez, în direcţia unei relaţii cumva afective, în mod clar apreciative, vis-ŕ-vis de funestul prim-simbol al Revoluţiei Ruse: „Fost militant stângist din 1968 până în 1972, «revoluţionar de profesie», deşi foarte incompetent în toate domeniile exceptându-l pe acela al agitaţiei şi propagandei, eram în mod firesc purtător al mitului «marelui Lenin», acest uriaş al istoriei, acest geniu al revoluţiei glorificat de jurnalistul comunist american John Reed în volumul lui Zece zile care au zguduit lumea, apărut încă din 1919 şi devenit cartea de căpătâi a tuturor revoluţionarilor, din anii 1920 până azi, trecând prin mai ’68”.

Un alt motiv care subîntinde necesitatea unui asemenea demers ţine – în cuvintele lui Courtois – de faptul că, la fel „ca de atâtea ori – zgomotul şi furia istoriei constrângeau istoricul contemporaneităţii să iasă din biblioteci, din arhive şi din cabinetul lui de lucru pentru a se implica în dezbaterea publică şi a încerca să aducă lămuriri, în măsura modestelor sale mijloace”. Stéphane Courtois scrie în acest sens ca linie de concluzie la ceva ce a trăit el însuşi în 2004: „Turna cu găleata în ziua aceea şi toţi se întristau, văzând în acest semn al cerului reaua prevestire care avea să împiedice orice manifestare de protest. În drum spre aeroport, cu acelaşi prieten ucrainean, am trecut prin faţa faimoasei statui a lui Lenin care trona în centrul oraşului, un uriaş bust monobloc din granit roz. Dezamăgit, l-am întrebat, puţin răutăcios, dacă acea statuie va dispărea cândva din peisaj. Nu mi-a răspuns. Eram amândoi, atunci, foarte departe de-a ne imagina incredibila înlănţuire a evenimentelor care, în câteva zile, avea să ducă la marea revoltă din Piaţa Maidan şi, din 8 decembrie, la căderea şi distrugerea statuii omului care a fost inventatorul şi iniţiatorul primului regim totalitar şi printre ale cărui prime acte s-a numărat declararea războiului împotriva Ucrainei independente.

Şi în curând, în timp ce Vladimir Putin organiza ocuparea Crimeii şi rebeliunea din Donbas, peste 1.200 de statui ale «marelui Lenin» din cele 5.500 care marcau cu amprenta lor sovietică solul ucrainean – cea mai înaltă avea 20 de metri, opt etaje! – au fost culcate la pământ, învinse. Ultima, aproape cinci tone de fierărie, a căzut pe 24 octombrie 2016, la Novgorod-Severski. Deleninizarea era, în sfârşit, în desfăşurare”. Prin urmare, reformulând, putem lua această monografie recentissimă dedicată lui V.I. Lenin ca piesă – solidă – care merge în direcţia (mereu) necesarei deleninizări.

Un alt treilea motiv solid pentru care există volumul de faţă este pentru a taxa – şi, în fond, pentru a denunţa şi pentru a respinge – o paralelă inegală care (şi în Rusia, dar şi în Occident – mai ales în multe dintre zonele academice din Occident) se face între Lenin şi Stalin. În vreme ce Stalin a fost şi este în ultimele decenii taxat drept unul dintre liderii extrem de cruzi din întreaga istorie a omenirii (cu unele mici reţineri în ultimii ani ai domniei prezidenţiale a lui Putin – când, fără a se nega crimele staliniste, acestea sunt privite cu oarecare înţelegere, în sensul în care, aşa cum însuşi Stalin a spus-o într-o formulare pe cât de imbecilă, pe atât de cinică: „pentru a face omletă, trebuie să spargi ouăle”), Lenin are parte (nemeritat – şi toată cartea aceasta a lui Stéphane Courtois argumentează, abundent, de ce e într-adevăr „nemeritat”) de o imagine încă foarte bună. Este, spune sau sugerează Stéphane Courtois, o vastă operaţiune (a durat decenii şi încă e departe de a-şi fi consumat resursele) de inocentare a celui care, în fond, este marele inventator al totalitarismului. În Est mai accentuat – în ţările care au aparţinut de fosta Uniune Sovietică încă sunt în picioare mii de statui cu Lenin, spre pildă –, dar şi în Vest (cu o consecvenţă demnă de multe alte cauze mai bune) „marele Lenin” a fost împodobit cu toate virtuţile: un om dezinteresat, care trăia cu o modestie aproape ascetică, plin de abnegaţie, în stare să-şi compromită sănătatea pentru a sluji revoluţia, plin de curaj fizic, stăpân totdeauna pe sine în cele mai periculoase momente; dar şi un conducător uman, generos, accesibil tuturor, un mare democrat, sever, dar drept; un strateg genial dublat de un savant atât în economie, cât şi în filosofie şi, în plus, un muncitor extraordinar, cu o voinţă de fier şi practicând o disciplină „bolşevică”; last but not least, un om sensibil la muzică şi la farmecul naturii, care adora să fredoneze cântecele de luptă ruseşti sau franceze şi forma cu Nadejda Krupskaia cuplul revoluţionar model. Trecerea aceasta de la „marele Lenin” la „bunul Lenin” – în opoziţie cu „răul Stalin” – are o istorie în spate şi, spune S. Courtois, este susţinută de imense jocuri de propagandă; prin urmare, ea este numai bună pentru a fi combătută.

Demonstraţia făcută de Stéphane Courtois că V.I. Lenin este diabolicul arhitect al totalitarismului are nevoie, pentru a fi făcută, de mai mulţi paşi: istoricul francez trebuie să coboare (şi o face cu o fineţe de cunoscător ieşită din comun) în contextul din care vine Lenin, în secolul al XIX-lea al Imperiului Rus, în copilăria celui care va deveni „Marele Lenin”, trebuie să sondeze din mai multe unghiuri momentul de cotitură care este 1917; trebuie, de asemenea, să investigheze cum vin la putere comuniştii – în răspăr cu idealurile „măreţe” care existau în textele „revoluţionarilor” şi în cea mai exactă adecvare, literală practic, în raport cu consideraţiile de ordin tehnic cu privire la detaliile realiste după care se face, se conduce şi se impune o revoluţie (nu e deloc întâmplător că motto-ul cărţii este formula teribilă a unuia dintre cei mai orbi şi fanatizaţi intelectuali din Vest, filosovietic, Louis Aragon; formula, neruşinată, este următoarea: „ochii albaştri ai Revoluţiei strălucesc de o cruzime necesară”). Nu în ultimul, pentru a demonstra ce înseamnă teribila, criminala (în cel mai direct sens) operă de întemeitor pe care a făcut-o Lenin, Stéphane Courtois trebuie să listeze, în detaliu, faptele şi datele (care dau, în sumă, unul dintre cele mai mari masacre din istoria umanităţii) a ceea ce a însemnat „dictatura proletariatului”; în oglindă, istoricul francez este obligat să vorbească, din nou – pentru a-şi întări argumentul – despre asasinarea premeditată a democraţiei ruse, despre război civil, teroare şi comunism.

Cu mai bine de două decenii în urmă, Stéphane Courtois a publicat Cartea neagră a comunismului, una dintre cele mai necruţătoare analize a ceea ce, în adevăr, a fost comunismul. Cartea aceasta (tradusă şi în româneşte, dar, din păcate, nereeditată până acum) stă, între altele, pe o documentare de arhive – multe deschise chiar în anii precedenţi, mă refer la arhivele din ţările comuniste; între timp, cel puţin pentru cazul URSS/ Rusiei, închise sau bine blindate! – excepţională. În chestiunea Lenin există în ea multe pagini care au pus, la acel moment, în criză mitul „bunului Lenin”. S. Courtois: „Totuşi, arhivele arătau că Stalin nu fusese altceva decât un bun elev al profesorului său. Represiune, teroare utilizată ca mijloc de guvernare, procese trucate, exterminarea în masă a opozanţilor după criterii de clasă, suprimarea proprietăţii private, distrugerea ţărănimii şi a clasei muncitoare recalcitrante, instalarea unui sistem concentraţionar, expulzarea cetăţenilor indezirabili, cenzură generalizată, exportarea revoluţiei în străinătate, agresiuni militare împotriva unor ţări independente, tot atâtea caracteristici ale puterii staliniste din anii 1920-1953, care fuseseră inaugurate sub Lenin şi de către Lenin. Cel care fusese până atunci, «de la Atlantic la Ural», gloriosul simbol memorial al comuniştilor se transforma brusc într-un simbol invers, al opresiunii, crimelor şi tragediilor. Drept urmare, se punea o delicată problemă istorică. Dacă de la scrierile lui George Orwell, Hannah Arendt, Raymond Aron şi ale multor alţi autori nimeni – cu excepţia câtorva dinozauri comunişti – nu contesta natura totalitară a regimului stalinist, revoluţia documentară provocată de deschiderea arhivelor nu îndemna oare să se considere că Lenin era adevăratul inventator al sistemului politic inedit care se dezvoltase în URSS, chiar daca se putea crede că Stalin îl aplicase cu un spirit sistemic şi la o scară remarcabilă?”.

Normal, logic ar fi fost ca „revoluţia documentară” să ducă la ceea ce sugerează Courtois că se cădea să ducă. La două decenii de la acel moment, lucrurile sunt însă departe de cursul lor firesc (şi) în această privinţă.