Anecdotica cu privire la o serie de nume dintre cele mai prestigioase din domeniul psihanalizei – o anecdotică verificată, omologată aşa-zicând – poate face o istorie a acestei discipline, cu o tăietură laterală şi bine executată. De altfel, chiar o avem – i-o datorăm lui Sarah Chiche, scriitoare, psiholog clinician şi ea însăşi psihanalist. „Psihanaliza şi poveştile ei sunt în această carte o lupă prin care fiecare va putea, sper, să examineze cu subtilitate o experienţă amoroasă şi erotică universală, având unele detalii care, poate din fericire, i-ar scăpa altfel”, notează autoarea, în premabulul cărţii O istorie erotică a psihanalizei. De la dădaca lui Freud la amanţii de astăzi.

Una dintre marile demonstraţii pe care le face scriitoarea şi psihanalista franceză în această carte este că „încă de la început, femeile au fost motorul psihanalizei”. Afirmaţia e argumentată şi, cum spuneam, demonstrată mult dincolo de ceea ce este evident la ea – spre pildă, detalii demult arhicunoscute pentru cei interesaţi de acest domeniu precum faptul că S. Freud a devenit medic psihanalist studiind femeile isterice sau că „Lacan a ajuns şi el psihanalist ocupându-se de Aimée, o pacientă paranoică şi prinsă în plasa infernală a unei nebunii amoroase erotomane”. „Mult mai mult mă interesează”, notează Sarah Chiche, „să arăt cum, de la bun început, femeile au clădit istoria psihanalizei ca teoreticiene, creatoare şi gânditoare sau, la fel ca dădaca lui Sigmund Freud, ca iniţiatoare. Impetuoase, combative, excesive, uneori fatale pentru cei care se apropiau de ele, ca şi pentru ele însele, femeile despre care este vorba în această carte au în ele un foc pe care nimic nu-l poate stinge, riscând uneori să fie mistuite de el”. Explicit –autoarea franceză menţionează aceasta – O istorie erotică a psihanalizei este şi un elogiu adus acestor femei la care face trimitere (des, comparabil de des precum face la bărbaţii care s-au ocupat de psihanaliză) – ele sunt, cum spune S. Chiche, „femei fără de care nu ar fi existat psihanaliza”.

Sunt cu totul în această carte 53 de texte care „atacă”, cronologic şi tematic, atât istoria psihanalizei, cât şi marea sa preocupare, erosul, ca forţă motrice vitală; suma acestor doi termeni ne duce, cuvintele următoare sunt ale autoarei cărţii, la constatarea faptului că, în fond, „o istorie erotică a psihanalizei nu este nimic altceva decât o istorie a iubirii în psihanaliză”. Iată, pentru un inventar sumar şi necesar, cine sunt personajele principale în jurul cărora sunt reconstruite poveştile de iubire (şi de ură – căci una dintre invitaţiile pe care ni le oferă scriitoarea franceză este aceea de a citi şi gândi ura în iubire), precum şi sensurile – particulare sau cu impact pentru întreaga istorie a pshinalizei: S. Freud, Bertha Pappenheim, Anna O., Sandor Ferenczi, Ida Bauer (faimoasa Dora), J. Lacan, Olga Honig, Sabina Spielrein, Carl Gustav Jung, Martha Bernays, Arthur Schnitzler, Lou Andreas-Salomé, Alfred Adler, Wilhelm Stekel, Anna Freud, Marie Bonaparte, Blanche Reverchon, Anaďs Nin, Otto Rank, Melanie Klein, Donald Woods Winnicott, Ralph Greenson, Sylvia Bataille, Georges Bataille, Dora Maar, Marie Cardinal, Masud Khan, Catherine Millot. Cum procedează autoarea cu materia pe care o alege din relaţiile şi gândurile tuturor acestora (şi a altora, de altfel, căci lista exhaustivă a celor pomeniţi în carte este, desigur, mult mai mare)? Fiecăruia i se fixează cel puţin o culminaţie a relaţiei – fie erotică, fie profesională, de multe ori, chiar ambele – în care este implicat. De asemenea, fiecăruia dintre cei numiţi mai sus i se inventariază cu privire la erotism şi cu privire la terapie cel puţin o poziţie asumată. După această (minimală) „mapare”, cu o hartă complexă la îndemână, aşadar, Sarah Chice extrage diferite sensuri (şi pune, totodată, o ingenioasă ordine istorică în acest domeniu) din pildele în care sunt implicaţi marii jucători ai istoriei psihanalizei. Am ţinut să rezum „reţeta” după care scrie psihanalista franceză inclusiv pentru a marca faptul că, departe de a fi (încă) o carte aridă, de specialitate, cu limbaj închis şi accesibil unui număr scandalos de mic de oameni, O istorie erotică a psihanalizei nu trece nici în celălalt „păcat” pe care îl poate face o carte ce vrea să povestească despre un domeniu cu o istorie dintre cele mai spectaculoase în ultimul secol şi jumătate – anume, vulgarizarea. O istorie erotică a psihanalizei este, din acest unghi de vedere, şi cartea în care autoarea sa a găsit (regala, de data aceasta) cale de mijloc între (hiper)specializare şi vulgarizare – e un discurs pe care îl poate înţelege multă lume, convingător, consistent.

Iată, pentru a ilustra neobişnuita – fertila şi fermecătoarea – metodă după care a fost construită această carte, un exemplu oarecum detaliat, care îl priveşte pe unul dintre „greii” domeniului, pe Jacques Lacan. Ca şi Freud, J. Lacan apare în mai multe dintre relatările şi analizele pe care ni le propune, aici, Sarah Chiche. Ca şi Freud, cum sugeream mai înainte, Lacan este prezent în carte, din abundenţă, şi cu (părţi din) opera sa, şi cu relatări care rezumă pasaje din viaţa sa. Bunăoară, apropo de viaţă, îl regăsim, în mai multe rânduri şi împrejurări, alături de Sylvia Bataille – tot mai aproape şi, de la un moment dat, împreună cu ea, imediat după ce, conform spuselor lui Lacan însuşi, „încerca s-o uite în braţele altei femei, dar în zadar”. Şi, în raport cu această afirmaţie, iată şi comentariul autoarei cărţii, „avem impresia că citim printre rânduri viitoarea formulă care va face celebră doctrina lacaniană a iubirii: iubirea înseamnă să dăruim ceea ce nu avem şi nu putem să iubim decât prefăcându-ne că n-avem, chiar dacă avem”. Complicat, nu? De fapt, e chiar mai complicat decât atât. Fiindcă, tot în carte, pe Lacan – „infidelul fidel”, cum îl numeşte Sarah Chiche – îl regăsim, tot în eros, deci în iubire, lângă Catherine Millot. Cea care notează, într-una dintre cărţile sale mari, despre experienţa aceasta fundamentală (în particular pentru cei doi îndrăgostiţi şi în mod aparte pentru fiecare om cu adevărat îndrăgostit): „a te fi aflat într-o zi în lume, fără apărare şi fără reţinere, după ce ai renunţat la orice adăpost, la fel de vid ca vidul în care stau toate lucrurile, liber şi fără frontiere. Este şi o experienţă umană fundamentală care te învaţă să-ţi găseşti solul în absenţa solului, să te sprijini în lipsa oricărui sprijin, să-ţi recuperezi fiinţa în culmea anihilării”. Şi, dacă mergem după numele „Lacan” în această carte, ajungem şi la referinţele despre un seminar faimos al său, „Cele patru concepte fundamentale ale psihanalizei”, iar ceea ce ni se rezumă din acest seminar face lucrurile încă şi mai complicate. Spre exemplu, pasajul despre „dorinţa psihanalistului”: „dorinţa psihanalistului nu este o dorinţă pură. Este o dorinţă de a obţine diferenţa absolută, cea care intervine când, confruntat cu semnificantul primordial, subiectul ajunge pentru prima dată în poziţia de a i se supune. Abia atunci poate să apară semnificaţia unei iubiri fără limite, pentru că este dincolo de limitele legii, unde poate să trăiască”. Şi comentariul lui Sarah Chiche: „formulele cu siguranţă obscure şi paradoxale, dar al căror sens se ghiceşte mai mult sau mai puţin: semnificantul primordial despre care vorbeşte Lacan ar fi, de exemplu, cuvintele fondatoare ale identităţii şi fiinţei fiecăruia”. Şi, se va vedea şi în alte capitole din carte unde e vorba despre Lacan, lucrurile sunt, desigur, şi mai complicate...

Cartea îi privilegiază, este adevărat, pe întemeitorii psihanalizei şi pe marii continuatori ai săi, până relativ aproape de zilele noastre, dar nu este exclusiv dedicată lor. Este, de altfel, o dată în plus, inspirată opţiunea autoarei acestui volum de a lărgi „perspectiva istorică” prin mijlocirea unor poveşti, parcă alese strategic, în care sunt implicate nume mari ale artelor. Spre exemplu, unul dintre capitolele cele mai puternice, plasat aproximativ la jumătatea volumului, îi este dedicat grupului „Bloomsbury” şi se intitulează, în normalitatea limbajului psihanalitic, chiar aşa: „Arta de a trăi în pătrate, de a picta în cercuri şi de a forma triunghiuri amoroase”. Iar unul dintre subcapitolele acestui capitol se cheamă „Ziua în care Freud i-a oferit o narcisă prevestitoare Virginiei Woolf”. De asemenea, cine doreşte să intre aşa-zicând „lateral” în ceea ce (probabil) se ştie deja despre anumite aspecte, scandaloase după norma comună, ale vieţii lui Anaďs Nin, are la dispoziţie un întreg capitol al cărui titlu este un citat împrumutat dintr-o notaţie de jurnal a straşnicei femei – „dacă nu-l pot avea pe Dumnezeu, îi voi avea pe psihanalişti”. Un alt capitol, puternic şi el, îi este dedicat lui Marylin Monroe („avea acel corp, dar nu era acel corp”) şi, de asemenea, un altul, lui Marguerite Duras (cea care l-a fermecat şi pe Lacan).

Poveştile – erotice, deci, în termenii autoarei, poveşti de iubire în fond – pe care le avem inventariate în această carte sunt tari, sunt ieşite din comun şi, nu puţine, contrariază locurile comune şi etica obişnuită, chiar şi pe cea de acum, la decenii bune distanţă după ce unele dintre ele s-au consumat. Aşa stând lucrurile – şi, întrucât este vorba despre psihanaliză, pesemne că lucrurile nu pot să stea decât aşa –, putem spune că O istorie erotică a psihanalizei este (şi) o carte a exceselor, a exagerărilor. O asemenea apreciere – care ţine nu de o analiză profundă, ci de observaţie elementară – poate fi îmblânzită cu o formulă a unui pshihanalist celebru: „numai exagerările sunt adevărate”. Dincolo de aceasta, volumul scris (foarte bine, foarte inspirat) de Sarah Chiche se citeşte cu o plăcere uriaşă.