Ca şi în privinţa memoriei celor două teribile totalitarisme (cu manifestări tragice depline în secolul trecut), şi în chestiunea formulelor care neagă realitatea acestor totalitarisme (deci, neagă şi consecinţele lor practice – traduse prin aceea că niciodată în istoria umanităţii nu am avut un secol mai sângeros decât a fost secolul al XX-lea, cu crimele comunismului de câteva ori mai numeroase decât cele ale nazismului), raporturile sunt inegale. Şi anume: în acelaşi sens în care memoria generală şi subspecia ei, memoria care include judecata etică privitoare la nazism e profund debalansată în beneficiul comunismului (ceea ce, să ne înţelegem, nu face defel ca nazismul să fie mai puţin un rău absolut, o lucrare a „diavolului în istorie”, aşa cum formula, despre comunism, profesorul Vladimir Tismăneanu). Şi mai concret: există o bogată literatură care antologhează discursuri despre negaţionismul de dreapta şi care aşază lucrurile/ istoria în termenii adecvaţi şi drepţi. Aici, cu privire la ceea ce e negaţionism de dreapta, judecata e corectă, claritatea morală este îndeplinită.

Despre negaţionismul de stânga însă lucrurile sunt mult mai complicate. În privinţa acestei teme, pare să funcţioneze, în continuare, de minune şi în mainstream principiul (originat în filozofia idealismului german) care spune direct aşa: „dacă realitatea mă contrazice, cu atât mai rău pentru ea”. Este şi profund nedrept – repet, crimele înfăptuite de regimurile politice de extracţie comunistă nu au, în întreaga istorie cunoscută a umanităţii, nici măcar un termen de comparaţie (cele mai „modeste” numere indică spre 70 de milioane; media e spre 150 de milioane de oameni ucişi de comunisme, unele statistici avansând şi numărul de 200 de milioane de oameni care au pierit direct, în urma unor operaţiuni criminale, în regimurile comuniste). Documentarea acestor stări de fapt (teribile) este, la nivel academic, făcută – ea nu a trecut însă într-o memoria socială, comunitară, în aceiaşi termeni în care au trecut ororile nazismului şi ale derivatelor acestuia. Una dintre cele mai complexe opere – pentru autorul acestor rânduri, un tom fără rival – este monumentala Istorie mondială a comunismului, istorie în trei volume, scrisă de francezul Thierry Wolton.

Tot acesta este şi autorul uneia dintre cărţile care recuperează imensul handicap de memorie şi evaluare etică despre care vorbeam mai sus între crimele extremei drepte şi crimele extremei stângi. Cartea se numeşte Negaţionismul de stânga – a apărut în româneşte de foarte puţin timp, la editura Humanitas; de altfel, şi în Franţa ea e o apariţie foarte recentă (jumătatea anului 2019 – şi are şi o dedicaţie specială şi simpatică, „Alor mei, scăpaţi de Istoria mondială a comunismului”). În zilele celui mai prestigios şi mai influent târg de carte din România („Gaudeamus“, noiembrie 2019), Thierry Wolton a fost în România pentru a lansa această carte, dimpreună cu volumul al doilea din ediţia românească a Istoriei mondiale a comunismului; volumul ultim al acestei excepţionale trilogii este programat să apară la anul, tot toamna, tot în preajma târgului de carte „Gaudeamus”. „Negaţionismul înseamnă negarea faptelor istorice dovedite sau deformarea lor. Termenul se referă în general la cei care contestă existenţa camerelor de gazare naziste ori care minimalizează amploarea fenomenului de exterminare a evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar cum rămâne cu cei care neagă bilanţul comunismului, care-i trec sub tăcere morţii şi îi ascund cauzele? Se poate vorbi în acest caz de un negaţionism de stânga, diferit, aşadar, de un negaţionism de dreapta? Distincţia e arbitrară, ne-ajută doar să nu confundăm tipurile de negare, şi trebuie înţeleasă fără nici o conotaţie politică... Adevărata diferenţă ţine de percepţia asupra acestor negaţionisme: unul este unanim condamnat în numele adevărului, al istoriei, al moralei, pe când celălalt este în cel mai bun caz ignorat, dacă nu chiar aprobat în ciuda tuturor evidenţelor, în pofida realităţii istorice şi a eticii. Cartea de faţă are drept subiect tocmai acest negaţionism de stânga, care nu-şi găseşte nici o justificare şi despre care se vorbeşte atât de puţin ori deloc“, notează autorul Negaţionismului..., cu privire la tema în discuţie. Tema, încă o dată: negaţionismul. Şi nu revizionismul, concept şi procedeu cu privire la care Th. Wolton ţine să menţioneze următoarele în raport cu cel de negaţionism: „nu există adevăr oficial în istorie, fiecare e liber să interpreteze faptele; în schimb, realitatea a ceea ce s-a petrecut, precum şi felul cum s-a petrecut – în ordinea în care au avut loc evenimentele – sunt invariabile. Nerespectând aceste reguli, negaţioniştii comit erori intenţionate pentru a înşela opinia publică. Procedeele lor nu au nimic de-a face cu revizionismul, care, da, poate aduce modificări modului în care citim istoria atunci când ies la iveală fapte noi. Negaţionismul, fie el de stânga sau de dreapta, e nociv şi trebuie combătut, în vreme ce revizionismul este o necesitate a istoriei”.

Volumul de faţă nu este, să spunem neapărat aceasta, o analitică exclusivă a denominaţiunii stângiste a fenomenului negaţionismului. Este de reamintit, în contextul acestei afirmaţii, faptul că Th. Wolton e şi autorul unei cărţi care pune lumina unui sănătos şi necruţător spirit critic asupra unui binom care compune „răul secolului” (al XX-lea) şi care e indicat printr-un duet coloristic: „roşu-brun”. Ei bine, logica de luare în posesie a „răului secolului” pentru care optează, în cartea mai înainte menţionată, Th. Wolton se regăseşte şi în arhitectura volumului care privilegiază fenomenologia negaţionismului de stânga. Cu alte cuvinte, într-o anumită măsură, ea este – scopul fiind vădit acela de a rafina înţelegerea unui fenomen complicat şi, moralmente, condamnabil – şi despre negaţionismul de dreapta. Concept pe care îl analizează, în detaliu, în prima parte a cărţii – dimpreună cu, mai ales, formele în care negaţionismul de dreapta a „lucrat” în istoria ultimelor decenii, mai ales. Oricâte exemple ar oferi cu privire la formele de negaţionism de dreapta şi ori de câte ori le-ar pune pe acestea – şi ecourile lor în societăţi (vestice, în mod preponderent) – în comparaţie cu formele stângiste ale negaţionismului, ceea cea avem „la finalul zilei” este, consideră, cu argument la purtator, Thierry Wolton o situaţie de acest tip: „a nega amploarea exterminării evreilor, a contesta metodele care au fost folosite denotă un antisemitism pe care memoria secolului XX îl condamnă. Altfel stau lucrurile cu realitatea comunismului. Negarea lui îşi are originea în orbirea voluntară care a însoţit construirea socialismului în secolului trecut. Negaţionismul de stânga, urmaş al acestei orbiri, este un fel de reacţie autoimună menită să protejeze de orice mustrare de conştiinţă. Interdicţia antisemitismului condamnă negaţionismul de dreapta, în vreme ce respingerea anticomunismului absolvă negaţionismul de stânga. Totuşi, a aminti bilanţul negativ al comunismului nu înseamnă deloc un partizanat, ci e o datorie morală. A te indigna pentru moartea a zeci de milioane de fiinţe umane ţine de datoria de memorie atât de des invocată de alte cauze”.

Sunt, într-un survol rapid, multe afirmaţiile (care urmează, de fapt, paşilor unor foarte solide demonstraţii) care pot indigna estabilishment-ul istoric şi mediatic care a cultivat, masiv, o tăcere şi o conştiinţă vinovate în privinţa chestiunii comunismului. Iatănumai trei dintre acestea – şi, aici, în micul text de faţă, doar ca provocare cumsecade şi ca o invitaţie la o lectură de profunzime a acestei cărţi: 1. „Negaţionismul de stânga e anterior tăcerilor de la Nuremberg, după cum o dovedeşte orbirea voluntară a Occidentului faţă de crimele comuniste comise începând din 1917 şi cu atât mai mult începând cu anii 1930 stalinişti. Tribunalul Militar nu face decât să cauţioneze juridic, la nivel internaţional, o veche negare”. 2. „Argumentul tipic potrivit căruia comunismul s-a aflat de partea bună a istoriei pentru că a contribuit la lupta antifascistă nu e deloc mai acceptabil decât acela care ar spune că nazismul a fost un lucru bun pentru că a contribuit la lupta împotriva stalinismului”. 3.„În Australia, înghetaţa Cherry Guevara promite, de exemplu, o «experienţă gustativă aparte» graţie «revoluţiei cireşelor (...) captive între două straturi de ciocolată». «Fie ca gustul lor să vă rămână în amintire!», proclamă sloganul publicitar. În majoritatea democraţiilor, legea condamnă răspândirea sau vânzarea de scrieri ori obiecte naziste. E de discutat dacă o asemenea măsură este întemeiată sau nu, dar dincolo de asta interdicţia pare să demonstreze că e periculos să întreţii scânteia răului. Nimănui nu i-ar trece prin minte să aplice un asemenea ucaz şi obiectelor care au legătură cu comunismul”.

Nu în ultimul rând, Negaţionismul de stânga este o carte care face şi care aduce lumină, multă lumină. Problema e: vrem să primim această lumină?