La editura Trei, într-un interval de un an, au fost publicate două volume foarte provocatoare şi, deopotrivă, foarte interesante care pun într-o lumină mai puţin obişnuită ideea de politică şi de viaţă politică: lentila, lentilele aşa e, poate, mai adecvat spus prin care este privită viaţa politică privilegiază, la modul copios chiar, unghiul/ decupajul cu specific psihologic. Una dintre cele două cărţi şi anume, chiar prima, în ordinea apariţiei în limba română: Psihicul politic (2019; colecţia, foarte bună, Misterele inconştientului colectiv a editurii Trei) angajează o cercetare de tip preponderent tematic, mai precis identifică şi analizează diferite trepte alte relaţiei, foarte complicate în fond, dar şi foarte ofertante, dintre psihologia abisală şi politică. Al doilea volum, Sănătatea mentală a marilor conducători ai lumii, recentissim publicat (de data aceasta, în seria PPT Psihologia pentru toţi a aceleiaşi edituri), îşi marchează tema specifică mai ales sub raportul istoriei psihiatrice, cu aplicaţie evidentă: marii lideri ai istoriei moderne sunt personajele principale ale acestei lucrări.
Andrew Samuels autorul volumului Psihicul politic e deţinătorul unui portofoliu profesional spectaculos: e psihoterapeut, comentator influent al realităţii sociale şi politice din unghi psihologic, consultant al multor politicieni şi organizaţii politice din mai multe ţări. E reperabil, ca metodă de lucru, notează editorul său, într-o zonă de intersecţie unică, în care se întâlnesc abilităţi de specialist în postjungianism, psihanaliză relaţională şi umanism, plus un background solid cu privire la abordarea de tip clinic. Andrew Samuels e de părere şi afirmaţiile următoare compun, totodată, şi un statement solid pentru cartea de faţă că sarcinile politice ale democraţiei moderne sunt similare sarcinilor psihologice ale terapiei şi analizei moderne. În ambele domenii, există o luptă între conştiinţă, eliberare şi alteritate, pe de o parte, şi oprimare, reprimare şi credinţă omnipotentă în adevăruri finale, pe de alta. Procesele psihologice şi politice împărtăşesc un rezultat incert. În consecinţă, demarcarea dintre lumea interioară a psihologiei şi lumea exterioară a politicii nu are o existenţă permanentă.
Trei sunt marile secţiuni tematice ale acestei cărţi (care, apropo, ne parvine în româneşte în ediţia desemnată clasică de autorul ei): a) psihicul politic, b) persoana politică, c) terapeutul politic. Pentru toate acestea trei, pentru a le citi cu lentila psihologiei şi/ sau a psihanalizei nu există o singură metodă. Cartea nu urmăreşte vreo metodă unică, deşi există metodă în ea. Nu ader la vreun Adevăr absolut, deşi există adevăruri în ea ce vor supravieţui în măsura în care supravieuiesc unei competiţii sănătoase cu alte adevăruri. Nici nu am în minte o versiune clar stabilită a naturii omeneşti, deşi am susţinut cu pasiune idei despre ceea ce constituie fiinţele umane.
Secţiunea dedicată în mod aplicat şi insistent psihicului politic investighează ceea ce Andrew Samuels numeşte probleme politice contemporane-cheie; între acestea: natura politicii înseşi, dinamica psihologică şi politică a economiei de piaţă, inegalitatea economică, distribuirea bogăţiilor, impactul cultural al politicilor de mediu. Una dintre cele mai izbitoare note comune care derivă din acest mod de a pune problema lectură psihologizantă/ psihanalitică a politicii este aceea că între motivaţiile de adâncime ale acţiunilor politice ale indivizilor (să nu uităm: autorul cărţii e specialist şi în psihologie abisală!) şi narativele de tip ideologic diferenţele sunt mari, uneori spectaculos şi şocant de mari. În chestiunea de asemenea, foarte generoasă pentru analiză şi speculaţie de specialitate persoanei politice, este uşor de intuit că majoritatea materialului va gravita în jurul temei instanţelor autorităţii. Avem aici, aşadar, o analitică a tatălui, una care, apropo de viziunile egalitare şi egalizatoare tot mai mult la modă astăzi, contrariază pe alocuri, pe de o parte, şi, pe de alta, pune lucrurile într-o matcă a lor, mai aproape de cum stau lucrurile în realitate şi nu de cum trasează diferite -isme că ar trebui să stea. În legătură cu aceasta, o nuanţă de mare fineţe pe care o pune în joc Andrew Samuels: idealul unui parteneriat etic între femei şi bărbaţi în căutarea dreptăţii sociale şi a emancipării politice universale este unul pe care îl nutresc şi eu. Un atare parteneriat nu poate fi unul uşor şi comod. Femeile şi bărbaţii sunt făcuţi să lupte, iar lupta personală nu poate fi separată de continua luptă politică. Mai mult de-atât, bărbaţii şi femeile participă, în măsură diferită în funcţie de sex, clasă, rasă şi situaţie individuală, la un fel de complicitate cu grotesca suprasimplificare şi cruzime a patriarhatului. Însă femeile şi bărbaţii pot să fie părtaşi şi în respingerea oricărei definiţii unitare a ceea ce constituie «femeile» şi «bărbaţii» şi să se asocieze într-o celebrare semnificativă politic a plenitudinii de sensuri înscrise în aceste cuvinte. Ultima secţiune a cărţii explorează rolul politic al analiştilor şi terapeuţilor. Sunt mai multe studii de caz marchez, rapid, două: anii 1930 şi anii 1990 d.p.d.v. politic. Consecvent poziţiei sale din această carte aceea de a nu fi casant Andrew Samuels insistă asupra amănuntului că o atare carte (şi, de fapt, o cercetare de acest tip cum e cea pe care ne-o propune) nu poate avea un final. Decât unul desemnat în chip convenţional aşa şi cu statut mereu de provizorat pentru că nici contextul şi specificitatea istorică şi nici vitalitatea, fără limite, jucăuşă a imaginaţiei şi fantasmei nu au un final definitiv. Psihicul politic, aşadar, este şi, deopotrivă, va fi construit de acel viitor care se va detaşa, în act, din miriadele de viitoruri posibile.
D
espre psihicul deja cunoscut al unora dintre marii conducători ai lumii fie ei parte din istoria modernă, fie din istoria mai veche decât aceasta scrie (şi prescrie!) Patrick Lemoine, psihiatru şi doctor în neuroştiinţe, în cea de-a doua carte dintre cele nominalizate mai sus. Când este vorba de dorinţa de putere şi mai ales de a se menţine la putere, trebuie luată în calcul existenţa unui soi de dependenţe «toxicomane». Şi insistăm asupra acestui lucru! Mulţi dintre eroii acestei cărţi au suferit de dependenţe serioase, mă refer la Alexandru, la Maria-Antoaneta, la Carol Quintul, la Ecaterina cea Mare, la Winston Churchill etc., şi este absolut evident faptul că puterea este un drog puternic. Putem considera, fără riscul de a ne înşela, că sufereau cu toţii de această dependenţă de putere! Şi, la urma urmei, de ce nu?, notează Lemoine, în chip de aperitiv textual. E o deschidere care sugerează anomalii şi devianţe ce se regăsesc din abundenţă la marii conducători. Personalităţile asupra cărora se opreşte, în analiza sa sobră, medicală în sensul cel mai direct al termenului, dar şi, pe alocuri, cu accente jucăuşe (ceea ce face lectura şi mai agreabilă) , psihiatrul şi neurologul francez sunt grupate în funcţie de două epoci. Din prima categorie, aparţinătorii epocii moderne: Charles de Gaulle, Adolf Hitler, I.V. Stalin, W. Churchill, Napoleon Bonaparte, Maximilian (de) Robespierre, Maria-Antoaneta, Ecaterina cea Mare a Rusiei, Ludovic al XIV-lea. Din cea de-a doua, personalităţi istorice ale epocii vechi (ceva mai puţin, dar cu profiluri psihologice şi psihiatrice impresionante): Carol Quintul, Ioana dArc, Iulius Cezar, Alexandru Macedon şi... Buddha. Tuturor acestora, Patrick Lemoine le face fişa medicală, le evaluează starea de sănătate mentală şi le indică diferite scheme de tratament, sugestii de terapie sau scenarii de îndiguire a problemelor psihice de care suferă majoritatea lor. Să luăm, pe sărite, trei exemple de analiză şi diagnoză. Primul caz, W. Churchill: tulburarea bipolară cu multiple dependenţe şi un foarte probabil sindrom de apnee de somn. Şi dacă mi-ar fi fost pacient? I-aş fi recomandat poate un stabilizator de dispoziţie, precum lamotrigina, în doze minime, astfel încât să nu-i sterilizez creativitatea, blocându-i total fluctuaţiile de dispoziţie. I-aş fi recomandat, de asemenea, folosirea unui dispozitiv pentru apneea sa, după confirmarea diagnosticului cu ajutorul unei investigaţii polisomnografice notează Lemoine. Al doilea caz, Stalin. Sentinţa medicală: paranoia simplă sau sindrom de persecuţie. Dacă i-ar fi fost pacient: la fel ca în cazul lui Hitler, aş fi recomandat categoric internarea sa nonvoluntară (prin decizie judecătorească), de lungă durată, într-o unitate psihiatrică specializată în tratarea cazurilor grave. Iar ca tratament, i-aş fi prescris antipsihotice cu eliberare prelungită sub formă injectabilă, întrucât, foarte probabil, ar fi scuipat la toaletă orice medicament i-ar fi fost administrat pe cale orală. În fine, Charles de Gaulles acesta este un caz aparte, fiind singurul (de pe toată lista pusă în discuţie în carte) care iese bine. Nu are ce diagnostic să îi pună, în sensul vreunei boli psihice, spune Lemoine. Şi dacă i-ar fi fost pacient, i-ar fi recomandat un amestec de şofran şi rhodiola pentru episoadele sale de tristeţe.
Ar fi mult prea simplu să reducem bizareriile de ordin psihic ale tuturor acestor mari personalităţi, ale celor care au schimbat lumea şi propria noastră existenţă la o simplă chestiune de orgoliu nesănătos. Există multe alte tulburări care le sunt definitorii, avertizează Lemoine. Sunt tulburările, devianţele, probleme psihice grave uneori cu adevărat numeroase; un inventar (nu exhaustiv, se subînţelege) pentru un număr finit de lideri se află în această carte scrisă cu mult nerv. O carte însă care e, sub aspect medical, tulburătoare; pe alocuri, chiar înfricoşătoare.