Nu trecem în registrul întâmplărilor (fie ele şi „întâmplări fericite”), ci în acela al performanţelor care merită toată atenţia şi preţuirea faptul că la editura Litera au apărut, cu o promptitudine remarcabilă, două cărţi – ambele subsumate generoasei specii a romanului – care au fost răsplătite cu prestigiosul (şi, în mai multe privinţe, miticului de-a dreptul) Premiu Goncourt pentru anul 2019. Mai întâi pe scurt: este vorba despre Premiul Goncourt – Alegerea României şi, pe de altă parte, de Marele Premiu Goncourt. Mai precis (păstrând consecuţia din fraza anterioară!): Ghetoul interior de Santiago H. Amigorena şi Fiecare cu povestea lui de Jean-Paul Dubois.

Ambele romane sunt publicate în seria „Clasici contemporani Litera” – o colecţie coordonată de doamna Cristina Vidraşcu Sturza, despre care, cu asupra de măsură aş zice, se cuvin a fi spuse (măcar) câteva vorbe. Statement-ul editorilor cu privire la această colecţie este următorul: „Clasici contemporani Litera pune laolaltă scriitori contemporani laureaţi sau nominalizaţi ai unor prestigioase premii literare, care le prefigurează statutul de clasici. Ficţiunile cele mai noi, cele mai vândute, cele mai iubite din zilele noastre – cărţi pe care abia aştepţi să le citeşti”. Ei bine, portofoliul de până acum este impresionant – şi nu e deloc deplasat dacă plasăm această colecţie (care are o cadenţă a apariţiilor foarte promiţătoare) destul de aproape de centru atunci când analizăm piaţa colecţiilor de literatură străină de la noi. Încă un amănunt (şi el foarte de bine, ca să spunem aşa...): prima copertă a cărţilor care apar în această serie este ea însăşi memorabilă şi distinctă faţă de tot ce înseamnă carte străină la noi; găselniţa de a împărţi în două entităţi – care sunt şi diferite, dar şi (mai ales) complementare, curgând aproape una în alta, potenţându-se reciproc – această primă copertă sporeşte, îmi vine să spun cu încântare, experienţa de lectură a cărţilor de la Litera, din seria în discuţie.

A. Goncourt-ul nostru. În România se acordă acest premiu anual, începând cu anul 2013. Prin urmare, până acum, Premiul Goncourt – Alegerea României a fost conferit unui număr de 7 cărţi. Despre formatul şi modalitatea de desemnare a laureaţilor, „arhitecţii” acestui moment distinct de pe piaţa culturală de la noi menţionează că este vorba despre un „proiect organizat de Institutul Francez din România şi Ambasada Franţei, cu sprijinul Agenţiei Universitare a Francofoniei în Europa Centrală şi Orientală şi a Groupe Renault România. Această mare consultare literară, cu un concept inedit, se doreşte a fi un barometru al preferinţelor de lectură ale tinerilor români. Încă de la crearea sa, evenimentul a contribuit la afirmarea vocii acestora din urmă în lumea criticii literare tinere din Europa, punând în evidenţă inteligenţa cu care studenţii români descifrează şi analizează curentele artistice continentale, privirea lor critică asupra dezbaterilor de actualitate, dar şi forţa mereu reînnoită a francofoniei în România”. Concret, juriul format din reprezentanţii studenţilor facultăţilor de limba şi literatura franceză a şapte universităţi din România (Braşov, Bucureşti, Cluj-Napoca, Craiova, Iaşi, Sibiu şi Timişoara) desemnează, toamna, un laureat. Toate cărţile care au fost distinse cu acest premiu au fost, până acum, traduse relativ repede de edituri cu nume important din România – cele mai multe titluri (4), la Humanitas Fiction.

Santiago H. Amigorena – cu Ghetoul interior – e cel mai recent premiat al Goncourt-ului românesc. „Acum douăzeci şi cinci de ani am început să scriu o carte pentru a lupta împotriva tăcerii care mă sufocă încă de când m-am născut. Paginile de faţă stau la originea acestui proiect literar”, spune, în preambulul volumului premiat şi cu trimitere directă la acest volum, autorul (care e şi scenarist, actor, producător şi regizor de film) – argentinian, dar care obişnuieşte să publice multe dintre textele sale în premieră în limba franceză. Element de cancan: Santiago H. Amigorena e şi un personaj de presă de consum, una dintre relaţiile sale faimoase fiind, vreme de cinci ani, cu Juliette Binoche. Simplu, foarte simplu spus, dar nu nedrept, Ghetoul interior e naraţiunea – încărcată, tensionată, greu de dus uneori într-un sens uman (şi pentru cititor şi, intuiţia ne face aici cu ochiul, pentru scriitor) – unui fel aparte de înţelegere în trepte; înţelegere, nu acceptare. Vincente Rosenberg – personajul-pivot al acestei cărţi (roman, în sensul modern al termenului), care împrumută din trăsăturile autorului real şi care e, în orice caz, rudă de spirit apropiată cu Amigorena – află, gândeşte, interiorizează (inclusiv sau mai ales în urma experienţei sale imediat familiale) povestea teribilă despre Holocaust. Vincente Rosenberg e în afara Europei, în Argentina, în „Lumea Nouă”; mama sa, evreică, e, pentru o vreme, în Polonia, ţară care e cucerită, la mijlocul secolului trecut, de nazişti pentru câţiva ani. Un timp, fiul primeşte scrisori de la mama sa – e acel timp în care, marginal la început, accidental, apoi tot mai pregnant, Vincente Rosenberg află doar mici fragmente despre ce se întâmplă cu adevărat acolo, despre Holocaustul de acolo, nu aşa numit de la bun început. Apoi, ca şi cum ar fi intrat pe o stradă cu sens unic, adâncind, forând, sensurile îi devin clare în necruţătorul lor adevăr: „Vincente, la fel ca tot restul omenirii, putea să ştie, dar nu putea să ştie. Nu putea asocia nici o imagine cu ceea ce se întâmpla la douăsprezece mii de km distanţă de locul unde se derula drama lui personală. Nu putea lipi nici o imagine, nici nu putea pune un nume. Este ilustrativă, de altfel, dificultatea întâmpinată de toată lumea, nu doar de Vincente, când s-a pus problema denumirii acestui eveniment. La început, el nu se numea nici shoah, nici holocaust. Nici în franceză, nici în engleză, nici cu literă mică şi nici cu majusculă. La început, nu avea un nume. Oamenii vorbeau despre «eveniment», «catastrofă», «cataclism» sau «dezastru», urmând ca apoi să utilizeze termeni ca «hecatombă» sau «apocalipsă». La început însă, nu avea un nume”. Ghetoul interior e – fundamental şi stilistic strălucit – un document literar despre a înţelege (niciodată până la capăt) ceea ce părea cândva de neconceput.

B. Goncourt-ul cel mare. Fiecare cu povestea lui, „un roman luminos şi melancolic”, aşa cum a fost numit de o prestigioasă publicaţie de limbă franceză, e un vârf al creaţiei lui Jean-Paul Dubois, iar cea mai importantă distincţie a literelor franceze care e asociată acestui roman e încă o binemeritată recunoaştere a unui scriitor ce excelează în retorica „noroiului, tristeţii şi tandreţei”. Dacă ar fi de fixat câteva dintre bornele narative pe care le etalează această carte, am putea consemna, între altele: un arest problematic pentru Paul Hansen („eroul”); elemente ale unui „comerţ” uman foarte interesant – inclusiv în sensul limpezirii „poveştilor” personale – între Hansen şi Patrick Horton; un Hell’s Angel exploziv care face puşcărie pentru crimă (o crimă reală, pe care însă, negându-se pe sine, nu o recunoaşte explicit); o suită amplă de coborâri în timp pentru personajul principal – o mamă cu multe pulsiuni revoluţionare (şi cu depresii pe măsură), un tată preot care îşi pierde credinţa şi o mare parte din bani la pariuri, o mare şi luminoasă iubire pentru o femeie exotică şi tragedia morţii acesteia („tragedia care avea să-mi distrugă pe vecie o parte din suflet şi care şi astăzi mă doare la fel de mult ca în prima zi”, aşa „spune” Hansen despre moartea teribilă a soţiei sale). În plus, notează critica franceză, „toate elementele care dezvăluie viziunea asupra lumii a lui Jean-Paul Dubois se regăsesc în carte: familia, oraşul Toulouse, Canada, natura, melancolia, zeflemeaua şi umorul său irezistibil”. Acestea sunt repere din zona „ce”-ului cărţii (ce avem acolo? despre ce e, în linii mari, cartea?). Avem – unele seducătoare, inclusiv pentru motivul că Dubois, la fel ca şi Amigorena, e un excepţional stilist – şi suite ale liniei narative despre „de ce”-urile cărţii. Bunăoară, vom şti (câte ceva!) cu privire la motivaţiile pentru care Horton nu acceptă crima pe care a făcut-o; vom avea o idee de ce Hansen e, mai întâi, ataşat de mama sa şi de ce abia mai apoi îşi înţelege şi chiar îşi iartă tatăl; vom înţelege de ce un om, personaj secundar, la finalul vieţii, vrea să trăiască numai şi numai cu „încăpăţânarea binelui”; de asemenea, de ce Hansen îl loveşte violent, chiar îl muşcă, pe cel din pricina căruia va face închisoare. Sunt multe răspunsurile – parţiale, „de etapă” – pe care ni le dă, în progresie, această carte pe măsură ce intrăm în ea. Sunt, uneori, nu arareori, răspunsuri la gesturi ori decizii violente, la momente de cotitură dramatice sau chiar tragice. Dar pentru nicio situaţie explicaţia nu e epuizată. Pentru că, dacă ar fi aşa, ar ajunge să fie casantă, să „judece”, să „condamne”. Toată naraţiunea din această carte splendidă e subsumată logicii pe care o formulează la un moment dat un personaj, mai degrabă secundar al romanului: „vă cer doar să ţineţi minte o vorbă pe care o ştiu de la tata, care o folosea pentru a minimaliza greşelile celorlalţi: fiecare cu povestea lui. Fie ca Domnul, dacă vă vede, să vă binecuvânteze!”.

O ultimă notă, despre ambele cărţi: şi Ghetoul interior, şi Fiecare cu povestea lui sunt cărţi care se termină la un moment dat, dar care nu se termină, de fapt, pentru că stările pe care le-au aproximat, interiorul pe care l-au exteriorizat, nevăzutul pe care l-au făcut să se întrevadă nu se termină după ce, convenţional, inevitabil, a fost pus punctul final. Un punct sau altul. Cărţile bune, cu adevărat, nu se termină niciodată.