Nu i-a fost uşor să scrie cartea despre care va fi vorba în acest text. Nu e deloc uşor, putem lesne bănui de pe margine (din calitatea noastră, a marii majorităţi, de nespecialişti), să scrii o carte despre economie. Şi este cu atât mai greu să o faci în aşa fel încât să poţi trece un limbaj destul de arid şi, în orice caz (tot mai bine), specializat, într-un altul, de interes şi de înţeles pentru (formula e un loc comun, dar nu e chiar rea) „marele public”. Un coleg de breaslă spune despre cel căruia nu i-a fost uşor să scrie cartea care stă în centrul acestui „Focus” că „este un fel de anti-Midas. Tot ce atinge prinde viaţă”. Cine anume? El: Charles Wheelan. În „fişa postului” – a se citi în prezentarea editorilor din România: „profesor de economie şi politici publice la Centrul Rockefeller al Colegiului Dartmouth şi fost corespondent pentru The Economist. De-a lungul timpului, a scris articole pentru Chicago Tribune, New York Times sau Wall Street Journal. Prima sa carte, Naked Economics: Undressing the Dismal Science (2002), o introducere accesibilă şi captivantă în economie, a devenit rapid bestseller şi a fost tradusă în peste zece limbi. De un succes similar s-au bucurat apoi şi Naked Statistics: Stripping the Dread from the Data (2013) şi Povestea banilor (Naked Money: A Revealing Look at What It Is and Why It Matters, 2016), în care Charles Wheelan îşi propune să explice pe înţelesul tuturor, cu ajutorul statisticii şi politicilor monetare, cum funcţionează lumea în care trăim”.

Aşadar, Povestea banilor, apărută în seria (foarte bună) de „Istorie”. Poveste – adică istorie (chiar acesta este, de altfel, unul dintre sensurile de bază ale termenului de „istorie”). „Politica monetară le poate părea unora un domeniu ezoteric. Dar la fel ni se păreau şi produsele derivate pe care cei de pe Wall Street le tot învârteau la începutul anilor 2000. Şi oare cum s-a încheiat totul? Atunci când politicile financiare funcţionează cum trebuie, nu acordăm o atenţie prea mare unor asemenea lucruri. Ne vedem liniştiţi de viaţa noastră de zi cu zi, folosim bani pe care-i luăm ca atare şi ne bucurăm de un sistem financiar stabil, veşnic nemulţumiţi de autorităţile care parcă vor să complice inutil situaţia. Lucrurile nu merg însă întotdeauna atât de bine. Utilizarea greşită a banilor poate distruge atât ţări, cât şi vieţi nevinovate.” – scrie Charles Wheelan. Şi formula de mai sus poate să stea, foarte bine, drept statement pentru ceea ce este, în linii mari, această carte. În alte cuvinte – apropo de specificul acestei istorii a banilor: ce sunt (la modul profund, filozofic la limită) banii, care sunt beneficiile şi riscurile banilor, cum sunt ei utili (sau, dimpotrivă, când sunt inutili), ce jocuri de putere subîntinde această invenţie umană, în mod cert una dintre cele mai răsunătoare. Am putea spune, foarte pe scurt, dar nu inexact şi nici excesiv de speculativ, că volumul de faţă are două jumătăţi: prima, filozofică, a doua, economică şi socială. Prima , tematică; a doua, preponderent evenimenţială. Şi mai simplu spus: prima parte este despre ce sunt banii, a doua parte, despre importanţa şi efectele punctuale ale banilor. La un alt nivel de discurs, Povestea banilor e una despre armonie şi dizarmonie – „Nu ar trebui însă să ne încurcăm în terminologie. Banii şi băncile (în sens larg) înlesnesc funcţionarea economiei moderne, aflându-se în spatele fiecărei tranzacţii importante pe care o efectuăm. Şi, la rândul lor, băncile centrale ajută banii şi băncile să funcţioneze. Când toate acestea sunt în armonie, nimeni nu bagă de seamă. Majoritatea oamenilor nu petrec prea mult timp analizându-şi bancnotele de 20 de dolari din portofel. Ele sunt simple bucăţi de hârtie cu figura lui Andrew Jackson, şi totuşi bucăţi de hârtie care susţin economia modernă într-un mod aproape miraculos. Atunci când sistemul nu mai funcţionează – când «banii» se strică –, rezultatele pot fi dezastruoase”. În fine: Povestea banilor e, ca orice istorie redutabilă şi schimbând, desigur, ceea ce este (obligatoriu în cazul de faţă) de schimbat, despre Război şi Pace.

Există, spune Charles Wheelan, ceva elementar, dar nu neapărat intuitiv, deci nu neapărat uşor de priceput, care, odată asumat/ apropriat ne poate aduce, decisiv, în vecinătatea unei înţelegeri complexe cu privire la ce sunt, cu adevărat, banii şi la ceea ce fac aceştia în lume, în timp, în istorie. Şi anume, un fel de triadă hermeneutică a banilor, care sunt chemaţi (doriţi, inventaţi) să servească în trei feluri: (a) banii ca „unitate de cont” („oamenii gândesc într-o anumită unitate monetară atunci când dau valoare lucrurilor”); (b) banii ca „mijloc de tezaurizare” („o modalitate de a accepta plata pentru ceva anume acum şi de a utiliza acea putere de cumpărare ulterior”); (c) banii ca „metodă de schimb” („adică pot fi utilizaţi pentru a efectua tranzacţii cu relativă uşurinţă”).

Având în minte această triadă (sacră, într-un anume fel, când e vorba despre istoria/povestea banilor – încă o dată, componenţa ei: unitate de cont-mijloc de tezaurizare -metodă de schimb), vom fi, graţie talentului extraordinar de povestitor pentru această istorie specializată şi dificilă al lui Charles Wheelan, uimiţi câte combinaţii posibile şi ce evantai uluitor de complex de efecte (se) pot face (cu) banii. În ciuda aparenţelor, am spune, şi împreună cu noi, şi autorul cărţii, care aduce în „scara” sa argumentativă şi un exemplu (faimos în branşă) dat de The Economist cu privire la forţa ieşită din comun a banilor de a facilita producţia de bunuri şi, pe cale de consecinţă, prosperitatea. Şi anume, acest exemplu: „Dacă i s-ar arăta unui extraterestru o cameră plină cu lingouri de aur, un teanc de bancnote de 20 de dolari sau un şir de numere pe ecranul unui calculator, acesta nu le-ar putea înţelege exact funcţia. Veneraţia noastră pentru aceste obiecte i s-ar părea probabil la fel de bizară cum ni s-ar părea nouă comportamentul păsării grădinar (care îşi decorează cuibul cu obiecte strălucitoare pentru a atrage un partener)”. Şi, dacă nu părăsim de tot nedumerirea acestui posibil extraterestru, ba mai mult, dacă o asumăm noi înşine – nespecialişti în chestiuni monetare, dar cu mintea deschisă şi cu (încă) mirare la purtător – putem duce mai departe seria interogativă vis-ŕ-vis de moneda de 20 de dolari. În, iată, câteva direcţii de reflecţie cât se poate de fertile: „Folosim banii în fiecare zi. Cu toate astea, obiceiul de a oferi bucăţi de hârtie pentru a cumpăra bunuri şi servicii pare, în fond, complet absurd. O bancnotă de 20 de dolari, de exemplu, nu valorează mai mult, ca simplă bucată de hârtie, decât banii folosiţi în jocul de Monopoly. Cum se face astfel că 20 de dolari valorează, de fapt, 20 de dolari? Plecând de la această întrebare simplă, Charles Wheelan ne dezvăluie universul surprinzător de viu din spatele banilor şi al sistemului bancar şi ne oferă răspunsuri la multe alte dileme ale lumii financiare: „De ce există bani de hârtie (sau monede fiduciare, ca să folosim un termen sofisticat) şi de ce unele ţări, precum Zimbabwe în anii ’90, au tipărit atât de mulţi, încât au ajuns să fie folosiţi ca hârtie igienică? Cum utilizează băncile centrale puterea de a crea bani pentru a gestiona crizele financiare? De ce mare parte dintre ţările europene au aceeaşi monedă, iar acest lucru provoacă atât de multe probleme? Este Bitcoin soluţia pentru toate aceste dispute?”.

Rezolvările la aceste probleme & teme – precum şi ale multor altora, desigur şi ale subdiviziunilor acestora – pe care le propune în Povestea banilor Charles Wheelan sunt, deopotrivă, teoretice şi practice. Teoretice – în sensul că vom şti, citind cartea cu o atenţie medie, care e natura acestor probleme, din ce materie e compusă „filozofia” unei teme sau a alteia; vom şti toate acestea pentru că Wheelan nu e scorţos-academic, ci foarte abil, foarte convingător şi plin de imaginaţie atunci când „traduce” concepte. Practice – fiindcă volumul oferă o abundenţă uşor suportabilă a studiilor de caz care „rotunjesc” o demonstraţie sau alta. În sumă, povestea, deci, istoria banilor pe care ne-o spune Charles Wheelan, e foarte convingătoare şi în demonstraţia acestei idei înalte: banii – ca dispozitiv realmente genial inventat de oameni. Pe finalul cărţii, avem şi câteva deschideri cu valoare de predicţie, ele însele foarte interesante şi provocatoare.

Aşadar, banii sunt – aceasta este una dintre notele de bază ale definiţiei acestora – un facilitator. Schimbând ceea ce este de schimbat, despre bani şi despre istoria/ povestea acestora, Charles Wheelan este (şi) un briliant facilitator. Felul cum a reuşit să facă această istorie, modalitatea strălucită în care a reuşit să treacă un domeniu dificil de înţeles în patrimoniul posibil (în măsura în care e acceptat ca atare) al marelui public demonstrează – aici, îmi vine să spun, cu asupra de măsură – încă o dată că nu există subiecte aride, ci oameni care nu ştiu să le îmblânzească. Charles Wheelan, prin urmare, e şi un facilitator extraordinar, şi un îmblânzitor de istorii, cu har, cu vocaţie. Povestea banilor este, cu adevărat, o carte încântătoare. Cunoscând cât de cât orientarea unor facultăţi de profil economic, aş îndrăzni să plusez spunând că o asemenea carte face, hai, nu cât o întreagă facultate de la noi, dar cât predau într-un ciclu universitar o mână de profesori luaţi laolaltă...