Există în spaţiul public autohton – în mod apăsat în relatările din mass-media – note puternice de discurs critic şi de retorică de-a dreptul resentimentară faţă de practica şi de reflecţia teologică, mai ales faţă de acelea de tip/ stil/ rit ortodox. Există explicaţii pentru această stare de fapt (nu merg până la capăt, încât să spun justificări), după cum există şi, convingerea mea e adâncă în acest sens (dar nu iraţională, pentru că pot argumenta pe ce mă bazez – textul de faţă este inclusiv un asemenea argument), multă nedreptate în aceste modalităţi de reflectare. Dincolo de varietatea scenariilor care ar explica (repet: explica, nu neapărat justifica!) raportările de tip critic şi, uneori, critic-demolator de-a dreptul, ştiu sigur că în zona religioasă de la noi – şi, în mod aparte, în zona ortodoxiei româneşti – se pot contabiliza, cu bună-credinţă, suite remarcabile de fapte (în sens direct, de acţiuni; sau indirect, de fapte culturale). În cele ce urmează: trei fapte de cultură importante.

Trei cărţi, mai precis. Trei volume colective apărute la editura „Lumea credinţei”, publicate, toate, în aceeaşi colecţie – „Început bun”. Marius Vasileanu, cel care le-a coordonat şi cel care, aş spune – şi într-un sens religios –, leagă aceste demersuri, notează, în preambulul chiar al primului volum al suitei, următoarele: „Ce este începutul cel bun? Câte forme poate lua acest bun început ca necesar însoţitor pe Calea Împărătească? Când poţi să spui început bun, cum trebuie făcut? (...) Vă invit să descoperim împreună răspunsurile la această întrebare universală, şi atât de intimă totodată, prin seria de volume care urmează. Experienţa de viaţă, de trăire creştină, de rugăciune, căutările, alunecările, derivele, izbânzile, frământările, bucuriile, întrebările şi, uneori, răspunsurile din paginile acestei colecţii vor reitera, nădăjduiesc, un bun început pentru viaţa noastră întru Hristos”. Textul din care am selectat acest scurt pasaj se intitulează „De la inimă la inimă” şi e situat în deschiderea volumului Primul duhovnic, prima spovedanie (2017). În 2019, în aceeaşi serie tematică, conceput după o regie similară, a fost publicată cartea Preotul ortodox în veacul XXI – schiţe pentru un portret. În fine, în 2020, în aceleaşi condiţii – de început bun –, apare volumul Creştinul ortodox în veacul XXI – schiţe pentru un portret.

A. Tematica volumului care deschide şirul „începutului bun” este, am zice, a priori foarte provocatoare ca „decupaj publicistic”, iar subiectul în sine este foarte delicat, pentru că atât de intim în fond. „Cum a fost întâlnirea cu primul duhovnic şi care sunt ecourile primei spovedanii adevărate?” – acesta este „firul roşu” al naraţiunii pe care, din varii şi foarte generoase unghiuri, o ilustrează Primul duhovnic, prima spovedanie. Cei care răspund problemei enunţate nu sunt numai oameni ai clerului – potrivirea „echipei” selectate (care rezultă şi dintr-o diversitate bine cumpănită) se reflectă, superior, în admirabilul echilibru al tonului argumentării şi al sensului şi al direcţiei răspunsurilor oferite acestei, încă o dată, foarte sensibile teme. Scriu, aşadar, aici despre condiţia spovedaniei şi despre ce poate însemna să fii duhovnic (implicit, despre ce poate însemna să fii ucenic): Andrei Găitănaru, preotul Bogdan-Costin Georgescu, preot Ignatie Grecu, preot Jonathan Allen Hemmings, George Hristea, Grigore Leşe, preot Constantin Necula, Horea Paştină, Silviu Radu, Nicolae Rădulescu, Annick de Souzenelle.

Iată, foarte, foarte pe scurt, două note dinspre cele două texte laterale – primul şi ultimul – ca o îmbrăţişare simbolică a acestei tematici. Andrei Găitănaru, în primul text al acestei analitici în trepte, elaborată în legătură cu condiţia paternă cu totul specială pe care e ideal să o aibă cel care e un duhovnic, afirmă: „cred că părinţii care sunt bine încărcaţi duhovniceşte îţi transmit ceea ce au de oferit nu doar prin cuvânt, ci şi prin starea pe care o emană. E mult mai propriu ca un părinte să te aducă în starea de rugăciune decât să îţi explice ce e aceea o rugăciune. De aceea, a sta cât mai mult în preajma duhovnicului tău cu care simţi că ai o legătură filială este esenţial”. Annick de Souzenelle, în textul care încheie şi rotunjeşte volumul, relatează, chiar în finalul textului său, într-o confesiune extraordinară, moartea Episcopului Jean, cel care i-a fost duhovnic: „La un moment dat, în timpul nopţii, i-am luat mâna dreaptă; atunci mi-a spus: Hristos a venit să mă viziteze; mi-a luat aceeaşi mână. Sunt fericit. Moartea şi naşterea – gemene. Ne-a părăsit câteva ore mai târziu. Dar îmi transferase fericirea lui. Toţi plângeau. Eu eram fericită şi nu îndrăzneam să arăt. Bucuria lui nu m-a părăsit niciodată; este cea pe care o exprimă acest mare mistic, Rumi – iar marii mistici se întâlnesc cu toţii: «Iubirea nu cunoaşte suferinţa/ în chiar mijlocul suferinţei»”.

B. Unui alt pachet foarte provocator de întrebări îi răspunde al doilea volum (în ordinea apariţiei), care (poate) pune o temelie solidă unui început bun. Cum e şi, mai ales, cum va trebui să fie, cum ar fi bine să fie preotul în secolul al XXI-lea? – un veac care e cu mult mai mult decât precedentul al „vitezei”; şi care, fatalmente, pentru că e încă la început, „va fi şi mai mult decât atât”. În cuvintele coordonatorului de proiect: „Cum îi va vorbi despre Dumnezeu unui astfel de om care va părea mai degrabă precum «soldatul universal» din filme? Cum îşi va păstra Biserica «atractivitatea»? (...) Cui i se va spovedi omul viitorului apropiat, beneficiar al acestor noi tehnologii? Ce va mai însemna peste câţiva ani comunitatea? Dar comuniunea creştină? Care sunt limitele rezonabile «de adaptare» şi care sunt «liniile roşii» dincolo de care nu se va putea trece, dogmatic şi canonic vorbind? Până la ce punct vor accepta Biserica şi antropologia creştină adaptarea (fizică, psihică etc.) corpului şi a fiinţei umane la aceste provocări ale viitorului?”.

Cei care intră în acest adevărat joc fecund al provocărilor menţionate mai sus (lista lor, precizez, nu e exhaustivă) nu sunt reprezentanţi oficiali ai clerului, nici numai reprezentanţi ai „societăţii civile”, ci oameni atenţi la ce înseamnă religia şi competenţi (cu verificări şi omologări repetate în acest sens!) în chestiuni de ordin teologic. 27, mai precis. Adică: Adrian Alui Gheorghe, Cristina Andrei, Teodor Baconschi, Mirel Bănică, Răzvan Bucuroiu, Florin Caragiu, Radu Carp, Robert Gabriel Ciobanu, Lucian Cîrlan, Răzvan Codrescu, Marina Dumitrescu, Andrei Găitănaru, Octavian Gordon, Petre Guran, Augustin Ioan, Dumitru Horia Ionescu, Virgil Iordache, Felix Leu, Costion Nicolescu, Ioana Picoş-Făgădău, Radu Preda, Monica Şerbănescu, Claudiu Târziu, Nicolae Turcan, Dragoş Ursu, Ştefan Vianu, Marius Vasileanu, Tudor Călin Zarojanu. Cei 27 de contributori ai acestui foarte incitant dosar tematic răspund: a) conştientizând lumea nouă care va să vină şi care, fragmentar, ni se arată deja şi b) nu diabolizând, nici idolatrizând ceea ce se vede şi ceea ce va veni. Aceasta, în cuvintele admirabilului Marius Vasileanu, chiar în condiţiile în care „din păcate, viteza de inserţie a acestor «oferte» tehnologice este realmente halucinantă, astfel încât nu prea mai avem răgaz să ne dezmeticim şi să medităm serios la ceea ce ni se întâmplă”.

C. Cea mai recentă apariţie editorială a acestui triptic schimbă unghiul şi componenţa „echipei”, din nou şi cu certe beneficii în materie de cunoaştere (şi de empatie), cei care răspund, în sensul unui început bun, cu privire la ce ar trebui/ care ar fi de dorit să fie portretul unui creştin ortodox în secolul al XXI-lea, sunt numai preoţi. Nu mai puţin de 15 invitaţi, şi anume: Visarion Alexa, Ion Buga, Bogdan Georgescu, Vasile Gordon, Gabriel Herea, Nicolae Hulpoi, Bogdan Ivanov, Constantin Jinga, Mihail Milea, Petru Moga, Cristian Munteanu, Constantin Necula, Ciprian Negreanu, Jan Nicolae. Coordonatorul proiectului (nu trebuie să obosim să elogiem meritele cuiva...), acelaşi admirabil Marius Vasileanu! Sunt, în potpuriul alcătuit de succesiunea textelor contributorilor mai sus menţionaţi, perspective extraordinar de nuanţate despre cum să fie, cum e de dorit să fie creştinul viitorului. Iată, mai puţin chiar şi decât un aperitiv la o posibilă lectură – care, ea însăşi, poate să pună un început bun –, doar câteva linii dintr-o „schiţă” făcută de preotul Ciprian Negreanu: „Nu-l pot imagina şi nu cred că ar fi bine ca acest credincios al veacului XXI să fie un rebel şi un revoltat faţă de tot ceea ce ţine de lumea tot mai secularizată, dar deocamdată liberă, în care trăim. Hristos Însuşi nu a fost aşa şi nu ne-a învăţat să fim aşa, El nu S-a luptat cu sistemele politice şi cu orânduirile sociale, ci cu răul din inima omului. El nu Şi-a făcut din societate şi din obiceiurile omului un duşman – şi cred că aşa trebuie să fie şi chipul credinciosului ortodox”.

Încă o dată: unele dintre textele care compun aceste trei admirabile volume vin de la oameni situaţi chiar în interiorul practicilor instituţionalizate ale creştinismului (de rit ortodox); altele, nu de la distanţă, ci din imediata apropiere a Ecclesia. Cu toţii sunt oameni cărora le pasă de religie, de condiţia actuală a religiei, a creştinismului în mod explicit. Iată, în final, şi o „parolă” care vine dintr-o parabolă – cred eu, adecvată – care dă seama de sensul adânc al acestui demers. Ea e „decupată” din volumul Penumbra al dlui Andrei Cornea: „Atunci când Israel era «la strâmtoare», Baal Şem Tov, mare rabin, mergea, împreună cu discipolii săi, în pădure, lovea într-o tobă sacră, rostea un descântec şi Dumnezeu, ascultându-l, făcea o minune. Cel care i-a urmat rabinului, fără tobă, mergea în acelaşi loc, rostea descântecul, iar Dumnezeu îl asculta. Urmaşul urmaşului rabinului nu mai ştia nici descântecul, nu mai avea tobă, dar mergea în acelaşi loc, în pădure – şi Dumnezeu îl asculta. Urmaşul urmaşului urmaşului nu mai ştia nici unde este acel loc în pădure; el povestea doar ce făcea Baal Şem Tov – şi Dumnezeu îl asculta”.