a. Este – aşa o consideră co-autorii uneia dintre cărţile cu o cotă răsunătoare pe finalul anului 2020 – „cea mai dificilă temă a muritorilor”. Destinul este această temă atât de problematică, iar cartea celor doi – Andrei Pleşu & Gabriel Liiceanu – se intitulează chiar aşa, în deschis, Despre destin.

ă. Nu e în premieră o apariţie editorială în care numele celor doi extraordinari gânditori (şi mai mult decât atât: constructori ai unor mari instituţii de la noi de după 1989 – nu numai NEC sau editura Humanitas) să stea unul lângă altul. Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieţii – carte care reia suita de conversaţii avute de cei doi la Televiziunea publică – este volumul, probabil, cel mai aproape de materia celei mai recente apariţii cu numele domnilor Pleşu şi Liiceanu pe copertă.

â. Vom regăsi numele celor doi – chiar dacă într-o formulă mai largă – şi în alte volume (titlurile sunt, toate, publicate de Humanitas). Spre pildă – O idee care ne suceşte minţile (o carte-vaccin pentru o bună imunizare împotriva ideilor comuniste, în care Horia-Roman Patapievici se alătură, formând un trio redutabil, domnilor Pleşu şi Liiceanu). Sau, în Epistolar, mai vechea – dar atât de actuala şi de splendida – carte despre ce spectacol uluitor al ideilor pot naşte minţile briliant înzestrate pentru aşa ceva.

b. Pe de altă parte, „tema destinului” are, la rândul ei, antecedente în eseistica şi în reflecţia sistematică a celor doi autori – la Andrei Pleşu, bunăoară, în Minima moralia (un capitol se cheamă „Judecata morală şi problema destinului”); la Gabriel Liiceanu, în Despre limită sunt nu mai puţin de 4 capitole alocate acestei teme.

c. Formula de dialog dintre Despre destin este acoperită de un schimb epistolar între cei doi care se întinde pe durata lunilor iulie-septembrie 2020. Sunt 10 scrisori tematice cu totul (câte cinci de fiecare parte) pe care şi le trec unul altuia Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Dl. Liiceanu e cel care dă startul acestuia dialog; dl. Pleşu, cel care – e un fel de a spune aşa (căci dialogul păstrează, şi către final, după ce ideile sunt trecute prin „site” rafinate, nota sa de deschidere, uimire şi generozitate) – îl încheie.

d. Aproximativ două treimi din carte sunt ancorate în cele 10 scrisori amintite mai înainte; la acestea se adaugă, în secţiunea „Restituiri”, o suită de 14 texte mai scurte, „însemnări despre destin”, publicate între 2016 şi 2018 de Andrei Pleşu în revista pe care a fondat-o, Dilema veche. Cartea se rotunjeşte cu o masivă bibliografie pe tema destinului, datorată aceluiaşi Andrei Pleşu, meticulos adunată de-a lungul mai multor ani în vederea unui volum (pe aceeaşi temă, a destinului) pe care autorul îl considera „final”.

e. Un „buzdugan” al acestui dialog – şi, implicit, al acestei cărţi – a existat în spaţiul public şi sub formă video: în anul în care Humanitas a celebrat 30 de ani de la înfiinţare, la finalul lunii iunie, într-un video-dialog online, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu au dezbătut la propriu „Despre destin”. Conversaţia celor doi, care are peste 70 de minute şi care e disponibilă pe canalul de Youtube al editurii Humanitas, a fost unul dintre cele mai vizionate materiale video culturale ale anului trecut; contorul de audienţă indică faptul că acest material video a trecut de 40 k (40.000 de vizionări).

f. Reflecţia despre această „dihanie” atât de misterioasă cum e destinul nu poate pleca decât de la întrebări. Şi nu de la orice fel de întrebări. Ci de la unele – înalte – precum acestea: „ Ce este, până la urmă, destinul? O zeitate legată la ochi? Libertatea omului de a-şi asuma propriile fapte şi decizii? Voia lui Dumnezeu? Fatalitatea?”.

g. Mai mult decât atât: un „foraj” cu atât mai adânc, mai profund în legătură cu o asemenea temă e de făcut acum, recent, când – formularea îi aparţine domnului Liiceanu, în chiar deschiderea acestui dialog epistolar – , „în acest orizont existenţial în care ne-am aşezat, plini de ce-am trăit, ne pregătim să tragem linia finală”.

h. A reflecta, „plini de ce-am trăit”, „a gândi destinul în momentul cel mai potrivit al vieţilor noastre” nu e o încercare fiinţială oarecare, ci una nobilă. Pentru că, tot în cuvintele lui Gabriel Liiceanu, „cuvântul destin nu este un cuvânt de rând. Ca şi tragicul, el vizează fiinţa noastră prinsă în cele mai grave raporturi ontologice”.

i. Ceea ce implică (şi) că: „indiferent de ce vom susţine (...), amândoi năzuim să ridicăm destinul la acel rang de demnitate teoretică pe care îl revendică obligaţia de a şti cât de cât ce am trăit”.

î. Ar urma, la capătul acestei reflecţii în care sunt implicaţi doi oameni extraordinari despre care unul dintre ei (Andrei Pleşu mai precis) a spus că „nu sunt asemănători, ci mai degrabă complementari, când nu de-a dreptul incompatibili”, ar urma, aşadar, să avem – cum propune Gabriel Liiceanu – o „Ipoteză Pleşu-Liiceanu” despre destin.

j. Sau altceva, diferit de ordinul unei „ipoteze Oparin-Haldane” – în cuvintele domnului Pleşu: „zic mersi şi dacă vom reuşi să provocăm un pic de nelinişte şi un orizont de cercetare proprie în ograda celor care ne urmăresc”.

k. Sau, pe de altă parte, am putea să avem cu adevărat o „fertilă cădere pe gânduri” în chestiunea unei teme despre care există riscuri serioase de a fi suprainterpretată. În cuvintele domnului Gabriel Liiceanu: „ca şi tragicul, destinul are accente sublime. Există oare vreun om care să iasă în lume fără să fie convins că a auzit în mai multe rânduri bătaia destinului la poarta vieţii sale? Toţi credem, trecând prin viaţă, că ne-am înfruptat din «măreţia destinului». De aici şi tendinţa de a abuza hiperbolic de un cuvânt folosit confortabil numai atâta vreme cât rămâne în ceaţa semnificaţiilor sale”.

l. Pentru ca „abuzul hiperbolic” să fie evitat, una dintre „operaţiunile” obligatoriu de făcut e aceea de a „discui” locurile comune care există cu privire la tema destinului.

m. Altfel spus, a pune în practică un asemenea demers revine la a intra, neapărat, în atât de bogata materie mitologică. A intra acolo, dar şi a ieşi de acolo, în felul în care crede G. Liiceanu: „de îndată ce păşeşti pe teritoriul transcendenţei, îţi cresc aripi. În timp ce eu, fiind doar un «fizician al destinului», suport greu, când e vorba de efortul cunoaşterii, explicaţiile care se construiesc pe acumulări de metafore”.

n. Complementar cu Gabriel Liiceanu, când nu de-a dreptul incompatibil pe alocuri, Andrei Pleşu şi aici, în banchetul ideilor despre destin: „hai s-o spunem pe şleau: tu nu crezi în transcendenţă, eu nu cred în imanenţă. Mie imanenţa, realul imediat mi se pare insuficient metafizic. Ţie transcendenţa ţi se pare insuficientă empiric.”

o. Ajustările care ţin de poziţionările celor doi în chestiunea raportului – complex, niciodată simplist – dintre „transcendenţă” şi „imanenţă”, dintre fizică şi metafizică sunt, opinează dl Pleşu, de neevitat – pentru că, loc comun, „platitudine curentă a dezbaterii despre destin”, dar şi piatră de încercare e opoziţia „fatalism” – „libertate individuală absolută” în privinţa temei privilegiate de dialogul celor doi.

p. Pe un alt plan, dar tot din miezul deja încins al dialogului despre destin – Andrei Pleşu, antologic, către Gabriel Liiceanu, în problematica poziţionării: „Mă ameninţi că, din când în când, ai să-mi bagi câte un băţ prin gardul transcendenţei”. Răspuns: „o să vezi tu pe naiba când transcendenţa o să-şi bage şi ea băţul prin şi peste gardul imanenţei tale!”

q. Pe un alt versant, urcând, în înşiruirea ordonată a ideilor şi argumentelor către tema destinului – (din nou) Gabriel Liiceanu: „tot ce apare pe traseul vieţii e finit, în frunte cu posibilităţile de a lua lucrurile de la capăt. Căci, atunci când ajungi la capăt, nu mai ai ce lua de la capăt. A-ţi «reface viaţa» e o expresie precară, pândită mereu de un prea-târziu şi, de cele mai multe ori, încărcată de urmările neroziilor făcute în viaţa «precedentă»”.

r. Şi, de la depărtare, dar nu în opoziţie cu subdiviziunea tematică enunţată imediat mai sus, replica lui Andrei Pleşu: „când, la o anumită întrebare, există deja răspunsuri consacrate şi credibile (deşi, recunosc, nu pot să nu mă întreb dacă există, cu adevărat, în toate domeniile, răspunsuri definitive, de nedepăşit, creditate ca irefutabile prin consens comunitar, tradiţional sau «ştiinţific»), a propune insistent şi cu argumente de strictă simpatie spirituală un alt răspuns, livrat cu limbajul unei certitudini greu sustenabile, atunci da, atunci putem vorbi despre compensatorii derapaje fantasmatice, recte despre erezii. Ele ignoră fie evidenţele, fie Tradiţia”.

s. Am ordonat – enumerat, poate că e mai bine spus – în „cuplet” fragmente (foarte selectiv; se pot face de zeci de ori mai multe asemenea grupaje) din argumentele pe care „le pun în joc cei doi” pentru a ilustra o metodă.

ş. Nu o ipoteză, nicidecum „Ipoteza Pleşu-Liiceanu”, ci o modalitate, o manieră şarmantă. Una care ne spune şi ne repetă, cu fiecare lanţ silogistic pe care îl etalează, aceasta: în tema destinului nu se poate merge simplu, fără poticniri, fără a da ocol; nu se poate merge în linie dreaptă.

t. Am putea spune, prin urmare, şi aşa: Despre destin e (şi) cartea unor ocoluri regale, unor volute de mare clasă, unei voluptatăţi de „a da târcoale” culturale!

ţ. A conversa despre destin e, în mod necesar, şi a ajunge – sau a te opri – la religie. Din nou, în chestiunea dialogului care subîntinde această carte, pasul 1, Gabriel Liiceanu: „Ce-ţi cer este să mutăm cerul sau infernul din «dincolo» în noi. Să coborâm teologia din «ceruri» în teritoriul alcătuirii noastre lăuntrice şi în locuirea noastră «aici». Judecata de Apoi are loc în noi”.

u. Şi, pasul 2 – complementar?, incompatibil? –, Andrei Pleşu: „Demonstraţia ta pune accentul pe «înlocuirea» transcendenţei (care ţi se pare inconsistentă, inabordabilă, «fantasmatică») cu transcendentalul. Dar, cuvântul «transcendental» având o ereditate speculativă încărcată, preferi şi suspendarea lui, recurgând la un concept pe care îl socoteşti mai raţional, mai realist, mai clar: «infinitul lăuntric». De-aici încolo, m-ai pierdut”.

w. Se subînţelege poate că nu vom avea, „la finalul zilei”, o definiţie de dicţionar, seacă, uniformă a ceea ce e destinul. Dacă va fi, după lectura dialogului în trepte despre destin, va exista o anumită frustrare, atunci, speră Andrei Pleşu, „tocmai o frustrare benefică, provocatoare, neîngrădită am vrut să obţinem. (...) Nu ne-am propus să oferim un «reţetar» existenţial care să dizolve insomniile, ci, dimpotrivă, să stimulăm o trezie dinamică, o ofensivă mentală hrănitoare, la egală distanţă de resemnare şi de fudulie”.

x. Dincolo de orice, cred că nu strică să repet (şi să repetăm, de fapt) ceea ce, de foarte multă vreme, ţine de domeniul evidenţei: o asemenea – splendidă – carte despre „cea mai dificilă temă a muritorilor” este şi o operă care ia naştere dintr-una dintre marile şi foarte frumoasele prietenii din întreaga noastră istorie a culturii.

y. În fine, cu recunoştinţă: Despre destin e o carte pe care o văd – şi pe care o iau ca atare – şi ca un dar, un mare dar.

z. Să zic şi aşa, pentru că nu e greşit: un mare dar pe care mi-l (şi, cu putere, cred că ni-l) face destinul de a fi contemporan(i) cu aceşti doi mari gânditori.