a. Credinţă sub teroare. Memorialistica greco-catolică de detenţie şi domiciliu obligatoriu este – direct spus – o minunăţie de carte. A apărut la jumătatea acestui an, la editura Humanitas, în coordonarea, atât de inspirată, a lui Gelu Hossu (între altele, nepot al episcopului Iuliu Hossu, episcop beatificat în 2019 de Papa Francisc).

ă. La fel, direct spus: Iuliu Hossu, Ioan Ploscaru, Tertulian Langa, Nicolae Brînzeu, Ioan Vasile Botiza, Ştefan Manciulea, Iosif Pop, Alexandru Raţiu, Nicolae Mărgineanu, Matei Boilă, Elena Boilă, Augustin Giurgiu, Vasile Cesereanu, Silviu Augustin Prunduş, Doina Cornea – 15 dintre numele autohtone cele mai reprezentative ale greco-catolicismului. Confesiunile acestora – fragmente din memorialistica de detenţie şi de domiciliu obligatoriu – alcătuiesc materia acestui volum neobişnuit, atât de uman, atât de preţios.

â. Să dăm istoria (puţin) înapoi, pentru a înţelege mai bine inclusiv contextul mare şi teribil al acestei cărţi. Să mergem, bunăoară, la anul 1948. În mod normal, acest an ar fi trebuit să fie unul luminos pentru comunitatea greco-catolică din România. A fost, în cele din urmă, un an excepţional, însă, în privinţa sensurilor acestei borne cronologice, mult diferit de ceea ce ar fi trebuit să fie şi de ceea ce se cuvenea să fie.

b. 1948 ar fi trebuit să fie, pentru greco-catolicii români, „un an al cifrelor rotunde”. Pe de o parte, atunci se împlineau exact 250 de ani de când episcopul Atanasie Anghel şi cei 38 de protopopi ai Bisericii Româneşti din Transilvania au semnat Manifestul de Unire cu Roma. Apoi: 100 de ani de la momentele speciale din Blaj, de pe Câmpia Libertăţii. Nu în ultimul rând, în 1948 se împlineau 30 de ani de la Marea Unire, acolo unde Iuliu Hossu a fost cel care a citit mulţimilor Rezoluţia Unirii.

c. Iuliu Hossu spunea despre această triplă aniversare, legând, logic şi subtil, datele istorice: „Dacă nu exista Unirea religioasă de la 1700, nu era nici Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, unde s-a strigat Vrem să ne unim cu Ţara!, şi fără aceasta nu era nici Unirea din 1918”.

d. În locul acestor sărbători (şi sărbătoriri!) ale firescului, în acel an, 1948, îşi intră în rol, cu bocancii la purtător, Istoria. Momentele care se vor asocia – de atunci înainte, pentru totdeauna – cu acel an şi cu greco-catolicii din România vor fi altele şi dramatice.

e. Mai întâi: în februarie 1948 (la 21), o lovitură „cu manta” – Gheorghe Gheorghiu-Dej declanşează, oficial, persecuţia împotriva Bisericii Greco-Catolice, printr-o „atenţionare” fermă către clerul ortodox, în care se spune că acesta nu trebuie să rămână indiferent la „activitatea reacţionară şi pro-imperialistă” a Vaticanului (inclusiv în România).

f. Apoi: în mai 1948, autorităţile comuniste recentissim instalate în România decretează că vor avea monopol cu privire la organizarea manifestaţiilor prilejuite de centenarul Marii Adunări Naţionale de la Blaj.

g. Nu mai puţin important: între 8 şi 17 iulie 1948, la Moscova, are loc Congresul panortodox, unde se va decide viitorul Bisericii Greco-Catolice din RPR (Republica Populară Română). Un viitor care, o ştim acum, a fost unul profund mutilant.

h. În acelaşi an, în noaptea dintre 28 spre 29 septembrie, Iuliu Hossu este ridicat din casa fratelui său din Bucureşti şi închis în subsolul Ministerului de Interne. În aceeaşi noapte, sunt plasaţi în arest şi episcopii greco-catolici Al. Rusu, Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie şi Ioan Bălan.

i. Spre finalul anului 1948, Patriarhul Justinian şi vicarul Teoctist Arăpaşu (viitorul Patriarh!) îi vizitează pe episcopi în arest, ocazie cu care le propune acestora, fără succes însă, trecerea la ortodoxie. Tot cei doi sunt cei care le comunică episcopilor arestaţi că, în conformitate cu legile statului, Biserica Greco-Catolică e scoasă în afara legii şi că averea ei e transferată Bisericii Ortodoxe şi statului român.

î. Acestea sunt faptele anului 1948; mai precis, câteva dintre ele – poate cele mai importante.

j. „România a fost desfiinţată atunci precum Biserica, fie ea greco-catolică, romano-catolică ori ortodoxă. România a intrat pentru următorii 40 de ani în catacombe. La suprafaţă era România tăcerii vinovate, a trădării, a complicităţii…” (Gelu Hossu).

k. În detaliu, acel an e, pentru greco-catolicii de la noi, unul în care arhitectura ororii e şi mai sofisticată. 1948 a fost anul care a marcat pentru greco-catolicii români, formularea este a lui Gelu Hossu, Sărbătoarea suferinţei.

l. Ceea ce a urmat acestui moment de cotitură stă sub semnul unor teribile încercări. Altfel spus (cuvintele sunt ale lui Ovidiu Ghitta): „Mesajul acestei cărţi răscolitoare se află cuprins în formularea memorabilă a cardinalului Iuliu Hossu: «Credinţa noastră este viaţa noastră». Textele reunite aici sunt scrise de greco-catolici români coborâţi în iadul închisorilor comuniste, de unde au revenit nu doar cu gândul de a oferi o pildă vie de rezistenţă în faţa nedreptăţii. Au dorit să lase şi o mărturie despre suferinţele îndurate şi despre marea bucurie dată de perseverenţa în propriul crez“.

m. Sau, mai concis, despre sensul acestor confesiuni care păstrează reperele întunecate ale unei părţi din istoria deraiată a României şi, mai ales, ceva foarte important despre credinţă în vremuri de teroare, în cuvintele Papei Francisc: „Faptul pentru care aceşti oameni au suferit, până la jertfirea vieţii, este o moştenire mult prea preţioasă ca să fie uitată. Şi este o moştenire comună.“

n. Un zoom asupra unei formule sinistre care vorbeşte, teribil, despre teroarea istoriei, o teroare de tip comunist: „Băgăm bivolii la grajd” – acesta era mesajul de întâmpinare al gardienilor la intrarea preoţilor şi episcopilor în Penitenciarul Sighet. Acolo unde, nu numai din rândul greco-catolicilor români, au ajuns, ca deţinuţi politici, adevăraţi Părinţi Fondatori ai României moderne.

o. Silviu Augustin Prunduş - unul dintre co-autorii acestei cărţi încărcate de tragism, dar şi de demnitate – îi scria în 1981 unui confrate greco-catolic: „să nu uitaţi de dorinţa Arhiereului Cardinal Iuliu – preoţii să-şi scrie memoriile şi să consemneze prin ce au trecut. Dacă nu aţi făcut-o până acum, vă rog să o faceţi până mai aveţi memorie. Stărui foarte mult ca să o faceţi, ca măcar în ceasul al 11-lea să umplem golul pentru Biserica noastră. Lăsaţi modestia la o parte şi consemnaţi ca om al Bisericii, pentru Biserică”.

p. Îndemnul nu era deloc exagerat – „cerinţa vicarului general (Prunduş era vicar general clandestin al Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla, n.m., C.P.) venea în urma refuzului unor foşti deţinuţi politici din rezistenţa greco-catolică de a-şi scrie memoriile, invocând lipsa de talent literar” (Gelu Hossu). În realitate, ceea ce frâna cu adevărat asemenea demersuri era prezenţa sufocantă a Securităţii.

q. Pe de altă parte, formula de mai sus – „lipsa de talent literar” – are o anume recurenţă după 1989: nu în cum sunt scrise asemenea documente ale suferinţei şi ale demnităţii (foarte multe dintre ele: scrise inclusiv cu talent literar, deşi nu aceasta este miza fundamentală a lor), ci în cum sunt receptate în spaţiul public. Există aprecieri în această direcţie – în fapt, deprecieri ale acestor textele esenţialmente morale – cum că unele, multe, nu ar fi bine scrise, că nu ar avea stil, că sunt fruste şi aşa mai departe. Iată, mă alătur şi eu celor care refuză o lectură în cheie hiper-estetică, un fel de a rata întâlnirea cu asemenea texte, atât de preţioase pentru umanitatea lor adâncă!

r. Trei sunt temele majore care leagă textele-confesiune din acest volum.

s. Sintetic: i) Închisoarea a fost un privilegiu oferit de Dumnezeu pentru întărirea Credinţei; ii) Urmaşii trebuie să cunoască aceste experienţe pentru a nu le repeta; iii) la final, biserica trebuie să iasă în lume cu Doctrina Iertării.

ş. Pentru memorie şi istorie, cuvintele testamentare ale episcopului Iuliu Hossu, adresate pe patul de moarte episcopului Alexandru Todea: „Biserica pe care am slujit-o a fost DESFIGURATĂ, iar ca imagine a desfigurării ei, priveşte-mă pe mine, dar eu iert din inimă pe toţi cei care au contribuit la o astfel de desfigurare, lucru pentru care adresez Părintelui Ceresc rugăciunea Fiului Său de pe cruce: «Părinte, iartă-le lor». Când ceasul dreptăţii va sosi, frate Alexandre, Biserica Unită să păşească în public cu doctrina iertării, cu armonia şi pacea între oameni“.

t. Detenţia, în mod aparte detenţia politică a totalitarismelor, e o imensă coborâre – când se vorbeşte despre „infernul închisorilor comuniste” e chiar indicat ca sintagma să nu fie luată doar într-un sens metaforic.

ţ. Recluziunea de tip comunist e, aşadar, coborârea la o condiţie infernală. Iar relatările din această carte vorbesc, dincolo de orice metaforă, de un spaţiu infernal: despre tehnici de schingiuire, despre metode de umilire, despre alfabetul degradării, despre teroarea practicată diabolic. Dar aceasta nu este totul!

u. Există, chiar în epicentrul infernului carceral, reversul acestui infern. Şi acest revers începe de la un refuz fundamental – „Refuzul infernului este însă esenţial. Reconstrucţia mentală a lumii este absolut necesară” (Gelu Hossu).

v. Şi, mai departe, după refuzul (re)fondator şi în mod aparte de la cei care ne vorbesc în această carte despre detenţia politică la propriu, urmează să îşi recreeze Biserica în detenţie. Sunt numeroase şi strălucitoare (şi la propriu, şi la figurat) paginile în care este vorba de acest proces – în relaţie – al recreării Bisericii în arest.

w. A acestei Biserici, mai precis: „este biserica adevărată. Biserica tăcerii, a catacombelor, biserica fără ierarhie. (...) Slujbe fără altar, fără antimis, fără cuminecătură, sub teroare, precum în biserica primară. Slujbe şi rugăciuni în gând şi în suflet. Dar cu siguranţă autentice…”.

x. Iuliu Hossu, încă o dată, e cel care a citit Proclamaţia de la Alba Iulia de la 1918. E, dincolo de orice echivoc, unul dintre Părinţii Fondatori ai României moderne. A fost închis la Sighet, în condiţii crâncene de detenţie. Hossu a fost făcut cardinal in pectore (numirea secretă în inima Papei) într-o ceremonie de la 28 aprilie 1969, la Vatican. În 2019, în prezenţa Papei Francisc, Iuliu Hossu a fost beatificat.

y. Ei bine, Iuliu Hossu a fost un deschizător de drumuri pentru memorialistica de detenţie comunistă de la noi. Între august şi noiembrie 1961, în grabă şi în mare secret, a scris 3 caiete de memorii. Acestea au fost lăsate spre păstrare fratelui său, Traian-Ştefan. Şi au ajuns la noi! „Faptul că informatorii nu au descoperit niciun indiciu despre existenţa acestor însemnări a fost o mare victorie a memoriei împotriva Securităţii” (Gelu Hossu).

z. Nu în ultimul rând: când auzim că se vorbeşte, uneori într-un registru extrem al lamentaţiei, despre bulversarea & răsturnarea valorilor, despre crize morale şi sociale de profunzime, despre antimodele din spaţiul public de la noi, poate că e bine să facem un pas în spate şi să privim mai atent. Avem o şansă în plus să descoperim că modelele – în cel mai nobil înţeles al termenului – există şi că ele nu sunt deloc puţine. Unele dintre aceste modele adevărate sunt cei ale căror texte au fost antologate în această carte, Credinţă sub teroare!