Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Abecedar. Un altfel de Jurnal al fericirii

        de Cristian Pătrăşconiu

a. Volumul (publicat la Humanitas, în vara acestui an) lui Etty Hillesum – care conţine pagini de jurnal + scrisori din lagărul de la Westerbork – este unul dintre cele mai puternice documente de ego-proză apărute la noi în ultimii ani. Şi chiar mai mult decât atât!

ă. Jurnal (1941–1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943) e o carte care nu numai că poate fi citită în mai multe feluri, ci şi care trebuie să fie citită în mai multe feluri. Polifonia sa e uluitoare, polisemia, impresionantă!

â.Cartea are nevoie, obligatoriu, de o punere în context. Pentru c㠖 literatură confesivă de cea mai bună speţ㠖 ea beneficiază de un – vai, atât de trist! – accelerator; un accelerator implacabil, şi anume, o perioadă foarte dură din istoria noastră modernă.

b.Viaţa autoarei pune reperele acestui context obligatoriu pentru înţelegere. Iată (1): Esther (Etty) Hillesum s-a născut în 15 ianuarie 1914 într-o familie de evrei din Middelburg (Ţările de Jos). Din 1924, familia se mută la Deventer, unde tatăl, profesor de limbi clasice, devine director al liceului local. După încheierea studiilor liceale, Etty se mută la Amsterdam pentru a urma dreptul, apoi slavistica.

c. (2) – din prezentarea editurii: „La începutul anului 1941 îl cunoaşte pe Julius Spier, fost discipol al lui Jung, psiholog, psihoterapeut şi chirolog; la început este pacienta lui (cel mai probabil ideea ţinerii unui jurnal a venit dinspre acesta, ca parte din terapie), apoi secretară, prietenă şi iubită. Însemnările foarte intime din jurnal surprind, în paralel cu explorările spirituale ale tinerei de 27 de ani, viaţa de zi cu zi din Amsterdamul ocupaţiei naziste, persecuţiile la care au fost supuşi evreii şi tăvălugul de neoprit al istoriei, căruia îi vor cădea victime într-un final şi autoarea şi întreaga ei familie”.

d. Şi: Etty Hillesum a murit pe 30 noiembrie 1943 la Auschwitz.

e. Despre carte (există în sine o poveste – pasionantă despre cum au supravieţuit paginile de jurnal şi cele de epistole): pentru aproape 4 decenii, aceste texte au stat ascunse marelui public – pe un traseu plin de peripeţii. 1981 e anul când, sub îngrijirea lui Jan G. Gaarlandt, apare prima selecţie în neerlandeză a jurnalului, alături de o serie de scrisori trimise de Etty Hillesum, majoritatea din lagărul de tranzit Westerbork. Mai apoi: prima ediţie integrală a fost publicată în 1986. Ulterior, jurnalul şi scrisorile au fost traduse în engleză şi în alte 24 de limbi. A fost – continuă să fie, de fapt – o apariţie editorială de mare emoţie şi cu mare impact.

f. În româneşte, aceste documente au apărut abia în 2021, în traducerea (excelentă, din neerlandeză) a lui Gheorghe Nicolaescu, într-o ediţie cu introducere şi note de Jan G. Gaarlandt.

g. Tot (relativ) curând a apărut în premieră la noi, tot din spaţiul olandez şi tot din aceeaşi arie tematică, şi Auschwitz, ultima staţie. Povestea mea din lagăr, 1943-1945 a lui Eddy de Wind. Cartea aceasta plus cartea lui Etty Hillesum se alătură excepţionalului – şi iconicului – Jurnal al Annei Frank (la noi, în multe ediţii deja, inclusiv sub forma unui volum de benzi desenate) într-un triptic olandez despre Holocaust după a cărui lectură nu cred că mai poate exista, pentru cineva de bună credinţă, vreo îndoială cu privire la infernul nazist.

h. Apropo: Anne Frank locuia la numai câteva străzi distanţă de Etty Hillesum. Şi mai mult decât atât: este foarte probabil ca ambele să fi făcut notaţiile de jurnal – care emoţionează şi cutremură lumea şi astăzi – aproximativ în acelaşi timp. Etty Hillesum începe să lucreze cu Julius Spier cam în aceeaşi perioadă în care, ascunsă într-o casă din Amsterdam, la 10-15 minute distanţă de Etty, Anne Frank începe să scrie.

h. Toate trei cărţile evocate mai sus, să folosim şi un alt termen – important şi puternic –, stau ca documente de referinţă pentru ceea ce se cheam㠄claritatea moral㔠despre nazism.

i. „Nu mă înec în amărăciune şi nu sunt revoltată, nu mai sunt nici descurajată, iar resemnată nu sunt absolut deloc. Continui să progresez de la o zi la alta, fără piedicile de altădată, chiar şi cu perspectiva exterminării noastre în faţ㔠– acesta este un fragment din notaţia lui Etty Hillesum de jurnal din data de 3 iulie 1942. Şi aceasta este una dintre cheile cele mai la îndemân㠖 şi mai drepte, adaug – de lectură pentru cartea de faţă. Care este, fundamental, şi un document al curajului.

î. Al unui curaj ieşit din comun, care spiritualizează, în sensul în care ceva mai înainte de perioada în care Etty Hillesum îşi scrie textele, Siluan Athonitul spusese, memorabil, aşa: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”.

j. Iată mai jos, în suita grilelor de lectură posibile – şi meritate – pentru această carte, o contabilitate sumară despre ce este, pregnant şi admirabil, această carte, una în care Etty Hillesum face des notaţii din specia acesteia: „am încercat să privesc Suferinţa omenirii drept în ochi. Nu mi-e frică”.

k. Cartea e, în chip evident, un document istoric rarissim – pentru perioada pe care o acoperă (una, încă o dată, excepţională), pentru locurile pe care le conservă în mărturie, pentru practicile sociale (nu numai concentraţionare) descrise. E un document istoric atât de important şi pentru poziţia din care vorbeşte autoarea acestui text – Amsterdamul ca loc-etalon pentru politicile naziste din acea perioadă, apoi Westerbork, lagărul de tranzit de funestă amintire.

l. Prin urmare, ca document istoric rarissim, cartea e una de referinţă pentru istorie; pentru istoria Holocaustului, pentru istoria nazismului, pentru istoria rezistenţei, în genere, pentru istoria recentă. Ea este, nu încape discuţie, şi un foarte preţios document de arhivă.

m. Pe de altă parte, Jurnal (1941–1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943) e un mare document literar. E o concentraţie de etică şi estetică în această carte ieşită din comun.

n. La un moment dat, Etty Hillesum notează în Jurnal că, dacă va supravieţui, va vrea să ajungă scriitoare, o mare scriitoare. Din păcate, nu a supravieţuit nazismului – dar, fie şi numai cu această carte, ea e (şi) o extraordinară scriitoare.

o. Subspecie a aprecierii anterioare: în seria de cărţi – nu foarte multe – cu caracter confesiv scrise de victime (şi păstrate ca atare) din perioada nazistă, Jurnal (1941–1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943) e o piesă exemplară la istoria modernă a literaturii testimoniale.

p. Jurnal (1941–1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943) mai e şi un mare document de analiză. Mai întâi, desigur, de analiz㠖 rafinată, lucidă, cu scris puternic, cu un „aparat” de înţelegere superioară, feminină la purtăror – a acelei epoci.

q. Dar şi – important – document de analiză în sens psihoterapeutic, în sensul auto-analizei. Julius Spier, discipol al lui C. G. Jung între altele, e cel care, foarte probabil, i-a făcut lui Etty Hillesum sugestia de a ţine un jurnal; notaţiile, cele mai multe, au şi rol de combustie terapeutică.

r. Apoi, Jurnal (1941–1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943) e, deopotrivă, cartea excepţiei şi a normalităţii. A excepţiei, pentru că există un cadru excepţional în care se întâmplă cele descrise în carte, dar şi pentru că multe notiţe transcend, în mod excepţional, contextul atât de apăsător. De aceea, de altfel, e şi o carte a normalităţii: pentru că ea e o bună busolă care arată direcţia, normalitatea, care semnalizează ce e bun în oameni, pentru că e un purtător de umanitate bună.

s. Poate fi – a şi fost anexată de altfel în această direcţie – şi un text care celebrează feminismul. Cu câteva nuanţe importante însă: deşi e o carte care expune un aranjament de viaţă (intimă, personală) ce include pariuri erotice ale autoarei care pot contraria firi mai sensibile chiar şi în zilele noastre – pariuri însă asumate, sincere –, feminismul care se cuvine a fi citit printre rânduri nu e unul ideologic, ci e un elogiu vibrant adus feminităţii, libertăţii, iubirii, atenţiei, responsabilităţii.

ş. Bonus: pentru că, deşi au avut de îndurat multe peripeţii, caietele care au stat la baza acestei cărţi nu s-au pierdut, Jurnal (1941–1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943) e şi o carte a „manuscriselor care nu ard”. Şi acesta este un motiv de bucurie!

t. Obligatoriu de spus e că Jurnal (1941–1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943) este, fundamental, cartea iubirii, a treziei (şi chiar a trezviei) şi a rugăciunii.

ţ. O rugăciune (cu precizarea că sunt multe – şi într-un limbaj de mare forţă şi prospeţime!): „Doamne, îţi mulţumesc că m-ai făcut aşa cum sunt. Îţi mulţumesc că uneori pot fi aşa de plină de exuberanţă, această exuberanţă nu înseamnă altceva decât că sunt plină de Tine. Îţi promit că toată viaţa mea mă voi strădui să ajung la această armonie frumoasă, la această umilinţă şi iubire adevărată, pe care le simt posibile în mine în momentele mele cele mai bune”.

u. Jurnal (1941–1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943) e, deci, şi cartea unei mari iubiri. Sunt pagini întregi, admirabile, care fac un elogiu extraordinar iubirii – fie ea de tip eros, fie ea de tip agape. Tânăra, curioasa, blânda, lucida, buna Etty Hillesum şi psihohirologul Julius Spier trăiesc o iubire despre care nu e exagerat să spunem că e totală; ei sunt „eroii” (termenul e chiar potrivit pentru contextul în care curge povestea lor de dragoste) unei iubiri care arde – luminos şi puternic – în mijlocul unui infern.

v. Nu în ultimul rând, Jurnal (1941–1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943) e cartea unor exerciţii spirituale. Etty Hillesum se trezeşte, îşi impune să se trezească la credinţă. Stă de veghe – pentru sine, pentru oameni, pentru omenire, pentru umanitatea nu pierdută, dar rătăcită din oameni. Nu e o carte a unui spirit idealist, naiv; e cartea unei mari lucidităţi. E cartea unui om care vede cu o luciditate feroce realitatea din jur, care o înţelege, care cade de şapte ori, dar care se ridică de opt ori. Prin iubire, dăruire, umilinţă, credinţă.

w. O altă rugăciune: „Te voi ajuta, Doamne, să nu cedezi în mine, însă nu pot garanta nimic dinainte. Un lucru mi-e tot mai limpede: că nu tu ne poţi ajuta, ci noi trebuie să te ajutăm, ajutându-ne astfel pe noi înşine. Asta-i tot ce putem salva în aceste vremuri şi totodată singurul lucru care contează: o parte din tine în noi, Doamne. Poate suntem în stare şi să contribuim la dezgroparea ta în inimile chinuite ale altora. Da, Doamne, tu nu pari să poţi schimba prea mult împrejurările – asta e, şi ele fac parte din viaţa asta. Nu te fac răspunzător pentru ele, dimpotrivă, tu ne vei putea trage la răspundere mai târziu. Aproape cu fiecare bătaie a inimii mi-e din ce în ce mai limpede că tu nu ne poţi ajuta, că noi suntem cei care trebuie să te ajute şi să apere până la capăt casa în care locuieşti în noi”.

x. Esenţial, de asemenea: oricare ar fi calea de lectură sau căile de lectură pe care alegem să mergem către această carte, nu trebuie să uităm niciodat㠖 şi neuitând, valoarea acestei cărţi sporeşte semnificativ! – vremea în care ea a fost scrisă. Timpul atroce în care Etty Hillesum îşi „ţine mintea în iad şi nu deznădăjduieşte”!

y. Prin frumuseţe, prin spiritualitatea pe care o transmit notaţiile lui Etty Hillesum, prin orientarea către cer, prin rugăciunea repetată (care devine, îmi vine să spun, permanentă), prin bunătatea pe care o emană, prin moderaţie, înţelegere, înţelepciune, această carte stă, foarte-foarte aproape, de Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt.

z. E, altfel, spus, un altfel de Jurnal al fericirii. E, de asemenea, pentru autorul acestor rânduri, una dintre marile revelaţii literare (şi, de fapt, mai mult decât literare în sens strict) pe piaţa de carte de la noi din ultima vreme.

Nr. 11 / 2021
Dialoguri literare hispano-române. Semnarea acordului de colaborare dintre Asociaţia Colegială a Scriitorilor din Spania (ACE) şi Uniunea Scriitorilor din România (USR)

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Reperul Eugen Negrici
de Gabriel Coşoveanu

Lista lui Manolescu. Poezia română contemporană la Alba Iulia

Te afli într-o carlingă în zbor (2)
de Gheorghe Grigurcu

Poezia, pe hipodromul unui ludic asumat
de Gela Enea

Jurnal în pandemie (2)
de Adrian Popescu

Demonul comparaţiei
de Nicolae Prelipceanu

Neamţl din mintea românului
de Mihai Ghiţulescu

Abecedar. Un altfel de Jurnal al fericirii
de Cristian Pătrăşconiu

Don Quijote de la Tulcea
de Dumitru Ungureanu

Comunicate U.S.R.

Lecţia lui Eugen Negrici despre etica lecturii critice
de Gabriel Nedelea

Eugen Negrici – între Don Quijote şi Sancho Panza
de Gabriela Gheorghişor

Scriu pentru că mă caut pe mine
de Simona Antonescu

Ultima strigare de scrib
de George Popescu

Inimă de câine. Poveşti vesele şi triste
de Daniela Firescu

Profilul egoului auctorial şi al dublei personalităţi
de Toma Grigorie

Parisul în viziunea lui Flaubert
de Maria Tronea

Poezie
de Iulia David

Stăpânul neantului
de Sreten Perovici

Imposibil de albastră
de Zdravka Evtimova

Anagnoriza şi prezentul continuu al eternităţii
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Serenadă pentru Nadia
de Zülfü Livaneli

„Modul în care abordez gravura pe sticlă consider că este elementul care mă identifică în contextul naţional şi internaţional“ – Ioana Stelea
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri