Emilian Iachimovski – poet severinean de (mare) forţă şi cu o nedezminţită discreţie la purtător, dar şi pictor de icoane (minunate), şi grafician. A publicat, în interval de câteva luni, nu mai puţin de trei volume de versuri. Martor privilegiat, curios şi empatic al acestui neobişnuit recital poetic, sunt bucuros să salut această suită editorială compusă din următoarele titluri: Fluturi în formă fixă, Scufundaţi în oglindă şi Decât tăcerea acestei camere. Toate cele trei cărţi au apărut la aceeaşi casă editorială: Oscar Print.

„Oricât de greu ar părea de crezut, m-am încumetat la un dublu exerciţiu de virtuozitate. Să învăţ cum bate inima unui rondel şi să scriu ca un ţesător. Şi am scris cartea ca un ţesător la război, în rânduri lungi, orizontale, bătute cu furculiţa minţii în firele de urzeală ale imaginaţiei. Rând cu rând, 38 de versuri 1, 38 de versuri 2, şi tot aşa până când toată urzeala nu s-a mai văzut şi cartea s-a încheiat”, mi-a mărturisit Emilian Iachimovski atunci când l-am rugat să îmi spună în 2-3 fraze de unde (i-)a venit ideea poetică de a (mai) scrie rondel în secolul 21, indiferent cât de poetic şi de religios va fi sau nu va fi acesta.

Într-un scurt text anterior „de întâmpinare” a acestui volum de rondeluri, numeam cei doi piloni masivi pe „umerii” cărora stă materia poetică a acestei cărţi: o melancolie pe care o „respiră” cam toate poemele antologate aici şi un capital semnificativ de spirit ludic pus la lucru. Iată numai trei (scurte) exemple: „Eram albastrul tuareg/ visând nisipul dumneaei/ un nesfârşit pustiu întreg/ în care te îneci şi vrei/ să te prefaci strateg,/ pe harta albă cu Femei// Eram albastrul tuareg”; „ştiam că iarna ce m-a nins/ mă va-nghiţi ca un paing,/ ca pe un duelist învins/ când ochii săi nu mai disting,/ decât greu, sângele prelins/ până ce pleoapele se-ating.// Ştiam că iarna ce m-a nins”; „căldura grea ca un siloz/ se prefăcea într-un trabuc,/ din care dam cu un clăbuc/ peste amiaza de moloz,/ care pluteşte din rogoz/ prin delta timpului caduc.// Căldura grea ca un siloz/ se prefăcea într-un trabuc,/ înfumurând un Berlioz/ prin care vreau să mă induc,/ exact în decolteul roz/ când tu mă laşi să te seduc.// Căldura grea ca un siloz”.

Ceea ce nu văzusem suficient de clar încât să numesc explicit este tocmai legătura, subtilă şi puternică, dintre cele două elemente care dau sistemul nervos al volumului: jocul şi joaca, de fapt (cu ideile poetice, cu imaginaţia, cu – poem după poem – cuvintele), sunt contrapunctice şi complementare deopotrivă; mai mult decât atât, pornirea ludică a poetului, un impuls puternic pe care îl regăsim declinat în câteva zeci de poeme, care se varsă în forma fixă a rondelului, este principiu de organizare pentru melancolie. Jocul poetic ordonează melancolia. Încă un exemplu: „Când trece tristul filigram/ cu vânzătorul ambulant/ eu chiar atuncea te chemam/ să facem dragoste-n neant,/ şi să mâncăm numai balsam/ din palma timpului amant.// Când trece tristul filigram”.

Încă o dată: duhul ludic al poemelor din această carte pune ordine în aerul complicat al melancoliei, o trece pe aceasta, cu graţie, către cititor, o face uşoară, pasabilă; la limită, nu dezirabilă, ci respirabilă – ca aer tare, vital, necesar al poeziei. Al poeziei autentice, trăite, şi nu jucate. Fluturi în formă fixă are şi un subtitlu: „O aventură poetică în rondel”. Nu am nici cea mai mică sfială să adaug cu încântare: este o aventură poetică cu adevărat reuşită!

„Totul a fost poezie la Nexus. Am fost nevoit să mă divid. Din celula mea poetică s-au născut mai apoi Ion Calofil, Adriana Riga, Max Wiatrowsky şi graficianul Emil Faur. Cam aşa a fost...”, spune Emilian Iachimovski despre geneza volumului Scufundaţi în oglindă, în mod evident, un altfel de exerciţiu de virtuozitate.

Adriana Riga – prima mască poetică pe care E. Iachimovski o alege să intre în jocul retoric al acestei construcţii poetice – scrie, de pildă, aşa: „În dimineaţa de carton/ peste care a plouat toată noaptea/ în cutia de carton nefolositoare/ pun oameni, lucruri, întâmplări// Ce să fac eu acum cu această cutie/ cu mâncarea asta deja rece pe care/ vreau să o vând reîncălzind-o/ Poţi să crezi că Moartea miroase a cetină? – vrei s-o miroşi?”. Ion Calofil – a doua mască poetică! – scrie, spre exemplu, aşa: „O, Doamne-al îngerului trist/ de ce mă zbat în inima uitată,/ a sângelui crucificat în Christ,/ mai iartă-mă şi uită-mă odată.// Arată-mi iar caligrafii suave/ în ceruri înflorite sub retină,/ păduri cu sunetele grave/ de cerbi îmbătaţi de lumină.// Stăpâne-al meu!/ În mintea mea/ Fă-mă să ştiu, deodată!”. Max Wiatrowsky – a treia mască poetică! – scrie cam în acest stil: „M-au părăsit prietenii crezând că i-am părăsit eu/ De ce trebuie să las un semn?/ Sunt doar o carte uitată pe rafturile cărnii/ o carte bătrână uscată cu pagini lipsă/ pe care nimeni nu le mai ştie// Beau şi voi pleca fără să vină nimeni/ Copiii de la biliard ţipă ca nişte trile// Tu ce faci acum când eu nu te văd şi mi-e teamă?”.

Adriana Riga, Ion Calofil, Max Wiatrowski – „nu m-am întrebat dacă numele lor erau adevărate”, spune tatăl de familie poetică, Emilian Iachimovski. Nici locul în care s-au cunoscut nu are importanţă – poate doar acela în care s-au re-cunoscut (meteoricul şi splendidul proiect local Nexus – un loc şi un timp unde Emilian Iachimovski răspundea de poezie şi poezia răspundea de şi la numele lui!). Ion Calofil avea 2 câini (Platon şi Aristotel) şi un motan (Freud). Fuma tutun, era băutor şi cunoştea femeia. Fiind cioban, avea ca proiect de viitor, normal, „să-şi sporească turma”. Adriana Riga – „acea frunză rară din ierbarul misterios la care nimeni nu are acces”. Max Wiatrowski e, între altele, cel care, spune Iachimovski, l-a ajutat în 1999 cu prima sa carte (mai precis: cu note de subsol, concepţie grafică şi desenele din interior – o carte care, apropo, e cap-coadă o concepţie marca Emilian Iachimovski. Cei trei îi lasă lui E. Iachimovski 3 manuscrise. Adunate, vor da această carte, smulsă, trans-scrisă din oglindă. Sunt trei măşti poetice – şi anume, măşti care nu ascund, ci, dimpotrivă, care dezvăluie o puternică personalitate poetică. Sunt trei categorii de trepte poetice – desigur, trepte către sine. Cineva caută Atlantida cântând pe mai multe voci. Scufundaţi în oglindă este întruparea unui scenariu poetic arborescent al unui poet care se divide, fără să se diminueze. Dimpotrivă: această diviziune sporeşte poezia lui Emilian Iachimovski.

Un volum cu multe straturi şi, în mod fundamental, unul cu multe mize solemne, aşa aş aprecia foarte succint că este Decât tăcerea acestei camere. Un proiect editorial arborescent despre care autorul său – în acelaşi joc al prieteniei şi al confesiunilor la care l-am invitat – mi-a spus că „este cartea declanşată de moartea mamei, de cutia cu fotografii găsită, şi de urâţenia şi nebunia pandemiei. Am încercat doar să încheg totul, să caut o noimă fără noimă”. Cartea are, de fapt, un singur poem – care se întinde pe zeci de pagini. E un poem care are două registre de expresie majore: text şi imagine, cu numeroase secvenţe fotografie autoreferenţiale care punctează şi sporeşte materia câte unei secvenţe poetice mai amplă. Cu totul, cartea are aproximativ 90 de pagini. Undeva aproape de mijlocul ei, ca şi cum ar sta pe dorsala acestui amplu poem, e povestit, în poezie, ceea ce Emilian Iachimovski a formulat (aproape) în proză mai sus – un moment de cotitură pentru geneza acestei cărţi în care nu se poate intra oricum, ci neapărat cu multă delicateţe sufletească la purtător. Iată un pasaj: „În seara de martie/ puţin după moartea mamei/ fac ordine în fotografii/ Ştiu că degeaba privesc imaginile/ nu voi putea niciodată să recompun trăsăturile feţei ei adevărate/ În sertarul cu fotografii/ pătrunzi ca într-o criptă/ Sunt înmormântate acolo imagini/ din viaţa mamei şi tatălui meu/ din viaţa mea/ din viaţa rudelor şi prietenilor/ din moartea multora// Orice imagine capturată într-o fotografie/ este o moarte de bună-voie/ cu zâmbetul pe buze// Păstrez această uimire de a mă vedea/ pe mine însumi în fotografii uitate/ ca şi cum aş vedea un mort-viu// ?Oare mă recunosc”. Şi încă unul, adânc complementar aerului poetic din pasajul de mai înainte: „Văd imagini cu mama mea/ când era la vremea ei frumoasă/ !Chiar frumoasă/ Dar eu nu-mi aduc aminte să fi/ perceput această frumuseţe/ E dureros să priveşti aceste imagini/ Ochii te ustură şi plângi fără lacrimi// Morţi succesive”.

Un volum – important –, între altele, despre, cum memorabil a formulat un alt poet contemporan, „solemnitatea tristeţii care ne va supravieţui”. În fapt: un volum despre mult mai multe fapte şi mari teme poetice dintre cele mai relevante pe care poetul Emilian Iachimovski le navighează cu gravitate şi eleganţă. Un volum compus dintr-un mare poem (în parafrază la „romanul de formare”, am putea spune: un poem de formare, deformare şi reformare, de compunere, descompunere şi recompunere) care vine şi din „tăcerea acestei camere”, dar, mai ales, din curăţenia camerei de ecou a sufletului. Fiul risipit e – în 1999 – volumul de debut al lui Emilia Iachimovski. Mai apoi: Viaţa în care mor (2014) şi Forma norilor de ieri (2018). În 2021, alte două: Fluturi în formă fixă & Scufundaţi în oglindă. Decât tăcerea acestei camere (2022) e cel mai recent, cu siguranţă cel mai complex şi, probabil, cel mai bun – şi mai adânc – din toată creaţia poetică a lui Emilian Iachimovski. Până acum, cel puţin...