a. „Setea de esenţial, setea de absolut care caracterizează demersul gândirii mele – şi nu numai demersul gândirii mele, ci şi al sufletului meu în ceea ce are el mai profund – este nevoia de un bine absolut şi necondiţionat, care să nu fie măsurat de timp, de spaţiu şi de vicisitudinile acestei vieţi”. Cel care a spus/ scris aceasta a fost Gustave Thibon.

ă. Cartea din care a fost selectat pasajul de mai sus – să spunem din start aceasta: dintre foarte numeroasele pasaje antologice, perfect citabile, memorabile – se numeşte Setea de absolut. Convorbiri cu Christian Chabanis. Ea (re)apare în limba română, într-o ediţie foarte cochetă, la editura Spandugino, traducerea (din limba franceză), exemplară, rafinată, îi aparţine lui Aurelian Crăiuţu, cel care, cunoscător privilegiat, direct al lui G. Thibon, semnează şi un foarte consistent cuvânt însoţitor/ cuvânt înainte al cărţii.

â. Setea de absolut e o piesă editorială din colecţia „Interior Intimo Meo” (Miruna Tătaru-Cazaban e coordonatoarea acesteia). O colecţie care are următorul profil: colecţie de spiritualitate creştină, „Interior intimo meo” se adresează celor care simt nevoia de a se întoarce la ei înşişi pentru a se cunoaşte cu adevărat. Cărţile care o alcătuiesc propun reperele unui parcurs lăuntric către viaţa spirituală autentică, o viaţă care se răsfrânge şi iradiază în toate aspiraţiile, creativitatea şi fragilităţile noastre, o viaţă care face din prezenţa fiecăruia dintre noi o lumină venită dinspre Cel care, aşa cum spunea Augustin în Confesiunile sale, este mai înlăuntrul nostru decât noi înşine.

b. Nu e nicio exagerare dacă punem, de la bun început, un asemenea cadru în relaţia cu această carte: avem de-a face cu transcrierea (şi îmbunătăţirea, în vederea publicării în format carte) unui dialog iconic despre credinţă, Dumnezeu şi libertatea omului. Ceea ce s-a întâmplat, cu mai multe decenii în urmă, mai întâi pe un platou de televiziune – apoi, la câteva luni, odată cu această carte – e din zodia cea mai fastă a conversaţiei neîntrerupte despre lucrurile cu adevărat importante. Christian Chabanis, el însuşi un nume greu al scenei culturale franceze a avut în faţă – şi pe aceeaşi lungime de undă – un Gustave Thibon într-o formă extraordinară. Adică: maiestuos, clar, distins, cu geniul formulărilor activat, dispus să vorbească despre cele mai problematice (uneori cele mai tainice) noduri ale credinţei. A rezultat, cum spuneam şi mai înainte, un document – de istoria ideilor, dar şi de credinţă – de referinţă.

c. Aşadar, în centrul cărţii sunt luciditatea, credinţa, eleganţa şi profunzimea gândirii teologice ale unui om însetat de absolut. Un om care gândeşte (şi) aşa în raport cu ţinta sa majoră: „posedat de această nevoie de absolut despre care vă vorbeam, am dorit – şi cred că aceasta este, în fond, dorinţa oricărui om – un bine, am dorit o dragoste care să poată satisface pe deplin aspiraţia mea către dragoste şi bine. Altfel spus, există oare un Tu absolut şi infinit care să răspundă eului meu relativ şi mărginit?”.

d. Gustave Thibon (1903-2001), – portret foarte sumar: scriitor şi filosof francez, autodidact, care a promovat o formulă de viaţă inspirată de valorile creştine. Pentru opera sa literară şi filosofică, Academia Franceză îi acordă, în 1964 şi 2000, Marele Premiu. Scrieri, selectiv: Destin de l’Homme (1941), Nietzsche ou le déclin de l’esprit (1948), Notre regard qui manque ŕ la lumičre (1970), L’ignorance etoilée (1974; Ignoranţa înstelată, Humanitas, 2003).

e. Dar Gustave Thibon e (şi) un pelerin al absolutului. De altfel, acesta este şi titlul eseului care dă cuvântul-înainte al acestui volum – unul în care, pe bună dreptate, A. Crăiuţu, reaminteşte că, deşi „a rămas până astăzi un autor de nişă, relativ necunoscut publicului larg”, Thibon „este unul dintre cei mai mari gânditori ai secolului XX”.

f. În direcţia aceleiaşi idei – Thibon: „pelerin al absolutului” –, un citat relevant din marele gânditor francez: „a crede înseamnă a acorda credit. Şi cu cât mai mult Dumnezeu pare a da faliment, cu atât mai mult se cuvine să-I acordăm credit”.

g. „Ca şi pentru Simone Weill, şi în ochii lui Thibon, credinţa nu este o armătură, un set de certitudine; ea reprezintă mai presus de toate o rană deschisă şi o luptă neîncetată”, notează, elegant, A. Crăiuţu în portretul pe care i-l face omului care a însemnat, direct, foarte mult pentru devenirea sa intelectuală.

h. Thibon: „Dumnezeu este Cel care ne salvează în eternitate; noi suntem cei care-L salvăm în timp”.

i. De asemenea, G. Thibon e un gânditor a cărui „patrie adevărată e noaptea”. Patria spirituală, a textelor sapienţiale, din care mai fac parte, între alţii: Blaise Pascal, Charles Péguy, Paul Claudel, Léon Bloy, Gabriel Marcel, Simona Weill.

î. Nu în ultimul rând, să mai notăm şi că Thibon e un „anarhist conservator”: „anarhist în raport cu problemele trecătoare ale veacului, conservator în raport cu tradiţia eternă” (Aurelian Crăiuţu).

j. Esenţial: Thibon e un gânditor care consideră că „docta ignoranţă” e ceea ce trebuie să ghideze un intelectual adevărat. Formula care trimite direct la acest program, ca de altfel multe alte formule ale gânditorului francez, este una memorabilă: „adevărata cultură trebuie să aibă drept rezultat adâncirea ignoranţei, cu alte cuvinte crearea unei disponibilităţi superioare care să permită receptarea unor lumini mai profunde”.

k. „Setea de absolut” e un tur de forţă de-a lungul căruia „jerbele” tematice sunt cu adevărat impresionante. „De la divin la politic” (acesta este titlul primei secţiuni a cărţii) şi până la „de la scriitură la moarte”, numeroase – şi rezolvate şarmant – sunt problemele expuse în această conversaţie care dă măsura unei tensiuni intelectuale remarcabile.

l. Să exemplificăm, pentru a ilustra şi mai convingător admiraţia şi plăcerea extraordinară de a avea „comerţ” cu o asemenea carte! Despre „probleme lui Dumnezeu”: „este sigur faptul că problema lui Dumnezeu se află nu numai în centrul gândirii mele, ci şi al sufletului meu”.

m. Sau despre rugăciune şi experienţa divinului: „rugăciunea îmi pare a fi mişcarea naturală a sufletului către Dumnezeu. Ea nu constă în a cere ceva anume lui Dumnezeu, ci pe El însuşi. A-I cere lucruri exterioare reprezintă o formă foarte joasă de rugăciune”.

n. Despre natură şi creştinism: dintre cele 3 mari Idei ale lui Platon, 2 se manifestă în natură – Adevărul şi Frumosul. A treia – Binele (cu alte nume, mult mai încărcate în sens creştin: dragostea şi mila) trebuie căutat (respectiv: căutate!) dincolo de natură.

o. Sau despre unicitatea creştinismului: „trebuie să recunoaştem faptul că, dintre numeroasele religii care se oferă omenirii, numai creştinismul ne învaţă că Dumnezeu este dragoste”.

p. Despre credinţă ca salt – în acest sens: „recunosc că, date fiind toate argumentele pentru a te îndoi de Dumnezeu, credinţa este un salt miraculos în necunoscut”.

q. Sau despre cum se erodează credinţa: „da, credinţa se poate transforma cu timpul. Dar ceea ce se modifică nu e obiectul credinţei, ci răul se produce de partea subiectului. Altfel spus, nu suprimi lumina, dar poţi închide ochii. E posibil să fii prins de altfel de preocupări şi poţi lăsa să slăbească – şi, la limită, să dispară – acest contact viu între fiinţa umană şi divinitate”.

r. Despre busolă & ghidaj: „... mai presus de toate, Dumnezeu este o orientare. Indiferent de vreme – fie că e lumină sau ceaţă, frig sau cald –, busola indică invariabil nordul. Pentru mine, nordul este Dumnezeu”.

s. Sau despre problema credinţei: „chemarea acestui Dumnezeu e în noi. Atunci, toată problema credinţei e de a şti dacă trebuie să asculţi zgomotele care vin din lumea exterioară sau acea voce care vine din lumea interioară şi care aspiră către această dragoste, către această dreptate şi plenitudine, către acest bine necondiţionat şi pur”.

ş. Despre drama opţiunilor: „nu avem de ales decât între cruce şi infern”.

t. Şi despre sfâşiere: „este cât se poate de clar faptul că omul se află la intersecţia a două lumi: lumea naturală, care nu cunoaşte această dragoste, această dreptate, în care cel mai puternic îl striveşte întotdeauna pe cel mai slab (căci viaţa este un măcel continuu), şi o altă lume, în care totul este lumină, dreptate, dragoste”.

ţ. S-ar putea continua mult (în timp & în spaţiu) un asemenea inventar: (şi) aici, în „Setea de absolut”, verva aforistic-sapienţială a lui Gustave Thibon atinge cele mai înalte cote şi lasă în urmă formulări, încă o dată – numeroase, memorabile.

u. Toate acestea (formulările!) subsumate unei evidenţe care e, pentru Thibon, zdrobitoare – aceasta: „lumea vizibilă se trage din cea invizibilă şi ea păstrează o valoare, are stabilitate şi continuitate în măsura în care o simţim impregnată de lumea invizibilă”.

v. Aparent, pentru a naviga sau a tinde către o navigare cumsecade a acestor lumi ar fi nevoie de echilibru. Gustave Thibon preferă un alt termen – şi realitatea desemnată de acesta: armonie.

w. „Echilibrul omenesc este întotdeauna ceva extrem de relativ”, afirmă Thibon. „Întotdeauna vom avea de înfruntat tensiuni, mereu vom avea de purtat lupte, mai întâi cu lumea exterioară şi, mai apoi, în interiorul nostru. Trebuie să existe un mijloc, n-aş spune pentru a suprima conflictul – întrucât el nu va putea fi niciodată abolit aici pe pământ (nu cred absolut deloc în omul perfect şi nici în cetatea ideală) –, ci pentru a-l reduce, rămânând fidel celor două mari registre ale realităţii care sunt, pe de o parte, realităţile naturale şi, pe de altă parte, cele supranaturale”.

x. De aici, de la nevoia de armonie: şi elogiul răbdării, al lentorii, al contemplaţiei. Al unei înţelepciuni nu „de manual”, nu teoretică, nu „din cărţi”, ci de viaţă!

y. Setea de absolut e, în alte cuvinte, şi o carte a registrelor care dau seama de interior intimo meo, de faptul – întemeietor – al existenţei în noi a ceva mai adânc decât noi înşine.

z. Aşa cum despre un om ieşit din comun – inclusiv despre un om de o bunătate ieşită din comun – se spune că e o „duminică de om”, putem spune, cu relaxare şi bucurie, că Setea de absolut e o duminică de carte.