a. Jonathan Harris este profesor de istorie a Bizanţului la University of London. În limba română, istoricul acesta extraordinar are (deja) patru cărţi traduse. Cea mai recentă: Sfârşitul Bizanţului.
ă. Toate cele patru volume sunt publicate, într-o iniţiativă editorială atipică şi în condiţii grafice de zile mari, de Baroque Books and Arts. Înainte de Sfârşitul Bizanţului, de acelaşi autor, au mai apărut: Introducere în istoria Bizanţului, Bizanţ. O lume pierdută şi Constantinopol. Capitala Bizanţului.
â. Jonathan Harris revizitează istoria Bizanţului dintr-o perspectivă nouă şi poate nu întâmplător extrem de actuală. Imperiul din răsăritul Europei a fost excepţional de longeviv. Care să fie explicaţia? se întreabă istoricul englez. Peste Constantinopol au venit valuri de populaţii, de multe ori puternice şi agresive, cu armate capabile să distrugă orice împotrivire. Şi se pare că soluţia salvatoare a fost de cele mai multe ori abila transformare a duşmanilor în aliaţi şi apoi integrarea lor în imperiu, spun, cu temei, editorii lui J. Harris în limba română.
b. O scurtă paranteză, dar semnificativă: la Baroque Books and Arts există şi alte titluri care recuperează dincolo de narativele înguste, unele încărcate de resentiment ideologic istoria adevărată, generoasă, amplă, complexă a Bizanţului. Şi anume, în colecţia Savoir-Vivre Imperial.
c. O colecţie în care e vorba despre artă şi arhitectură somptuoasă, istorie socială, politică, militară, culturală, religioasă şi artistică, mit şi legendă, istorie şi poveste, îngeri şi sfinţi, palate, biserici, grădini, împăraţi şi împărătese, zarafi, diplomaţi, clarvăzători şi eunuci, uluire şi invidie, comerţ, monede şi taxe, fortificaţii şi apeducte, războaie, uneltiri, victorii, înfrângeri şi protecţie divină. Savoir-vivre Imperial, între Orient şi Occident, o colecţie a spiritului absolut, a miracolelor, a grandorii şi a desăvârşirii, într-o realitate vibrantă, cosmopolită şi dinamică.
d. Să scoatem în evidenţă şi discreţia exemplară, dar mai ales competenţa extraordinară a celui care traduce de regulă cărţile din această colecţie şi pe multe altele, de fapt , autor al unei mari opere de traducere: Mihai Moroiu.
e. Povestea sfârşitului Bizanţului, (ne) spune J. Harris, a fost (şi încă este!) dificil de relatat pentru că, dincolo de adevărul faptic despre ceea ce s-a întâmplat (el însuşi, imposibil de reconstituit în detalii mici!), multe dintre formulele narative despre acest interval istoric au căutat să eroizeze şi/ sau au folosit des un registru al compasiunii. O mare temă deschisă, aşadar, şi încă foarte complicată inclusiv de pe urma exceselor care vin din partea opusă, dintr-un exces de spirit critic şi dintr-o pornire de a minimaliza sau chiar de a caricaturiza ceea ce a fost atunci.
f. Până astăzi există percepţia că bizantinii au fost într-un fel oarecare deficitari sau laşi în reacţia lor faţă de ameninţarea otomană. Este o părere indusă în parte de fascinaţia durabilă exercitată de cruciade, notează, şi pasajul acesta poate fi citit şi în chip de avertisment, J. Harris.
g. Linia de mijloc a analizei despre declinul şi, în cele din urmă, despre sfârşitul (instituţional) al Bizanţului impune, e de părere istoricul britanic, o atenţie specială acordată dimensiunii politice a conflictelor din Evul Mediu târziu. Nu o izolare a factorului dogmatic, dar nici o supradimensionare a acestuia.
h. Pentru că, notează Harris, este purul adevăr că veleităţile politice, mai mult decât dogma, au fost cauza celor mai multe războaie din Evul Mediu târziu.
i. 1453 este unul din anii de cotitură ai istoriei cunoscute a omenirii. Mai precis, data de 29 mai 1453, atunci când, evenimentul e epocal, e consemnată căderea Constantinopolului. În acea zi, o zi de marţi, după un asediu prelungit şi încă (şi pe bună dreptate!) mult studiat de istoricii militari capitala Imperiului Bizantin este cucerită de forţele Imperiului Otoman, strălucit conduse de sultanul Mahomed al II-lea.
î. Ca o pată de culoare: istoricii consemnează că reuşita lui Mahomed al II-lea (sau Mehmet al II-lea, cum mai este el cunoscut) a fost a 13-a tentativă de a doborî Constantinopolul iniţiată de otomani.
j. J.Harris nu începe de acolo, de la mijloc de secol 15, când spune povestea despre Sfârşitul Bizanţului. Dă cu jumătate de secol înapoi, cel puţin cu jumătate de fapt, cursorul istoriei. Merge şi reface istoria cu minuţiozitate şi geniu de povestitor, pe urmele lui Ioan al V-lea Paleolog şi ale fiului acestuia, Manuel al II-lea. Ioan al V-lea Paleolog e cel care semnează un tratat de vasalitate cu noua putere emergentă din zonă, cu otomanii lui Murad. Fiul lui Ioan al V-lea Paleolog e pus, pentru mai mulţi ani, la colţ de fiul aprig al lui Murad, Baiazid Întâiul. În 1402, după (8) ani de blocadă şi asediu, Constantinopul e aproape îngenuncheat. Dar va cădea, cum ştim acum, peste 50 de ani. Baiazid Fulgerul calculează greşit şi ajunge, înfrânt (va muri în 1403), în cuştile temutului Timur-Lenk, geniu militar asitic, marele stăpân al Samarkandului.
k. Vasalitatea faţă de otomani pe care o girase Ioan al V-lea Paleolog marcase deja, decisiv, Imperiul Bizantin. Urmare a acestui fapt, Bizanţul se transformase cu adevărat într-un imperiu din umbră.
l. Imperiu din umbră cu alte cuvinte, ceva de acest gen: o instituţie curioasă, plină de contraste şi de contradicţii. Păstra conceptul politic de imperiu universal creştin, cu toate că teritoriul pe care îl controla în mod fizic era minuscul. Capitala lui era plină de monumente în amintirea bogăţiei şi măreţiei sale de odinioară, însă majoritatea celor care o locuiau, inclusiv împăratul, trăiau într-o sărăcie amară.
m. Pagina 215: ...în acest al doilea răgaz, bizantinii s-au ocupat cu ceea ce fuseseră obişnuiţi de zeci de ani: testau într-ascuns limitele tratatului din 1424 şi continuau vechea dezbatere din jurul latinilor şi a turcilor otomani.
n. Fraza de mai sus este ca o punere-în-abis despre marile linii (minus una anume, pe care o voi menţiona imediat mai jos) care au dominat şi care domină, cu nuanţe, naraţiunea istorică despre declinul din ultimele decenii al Bizanţului (oficial-instituţional) şi, în cele din urmă, despre căderea acestuia, odată cu punctul de mare cotitură istorică 29 mai 1453.
o. Ceea ce lipseşte din acest inventar care dă seama de (de)căderea Bizanţului e linia de discurs despre ultimii conducători ai Imperiului: şi anume, pe mai multe generaţii, familia lărgită a Paleologilor. J. Harris reface iţele uneori foarte complicate ale relaţiilor politice între (mai ales) bărbaţii Paleologi care au avut un cuvânt de spus în ultimele decenii ale Bizanţului şi, fie şi numai în această direcţie (deşi, pentru cine citeşte cartea, e evident că nu numai), avem o saga de zile mari în acest volum. O saga despre politică şi decadenţă, cu Constantin al XI-lea ca ultim împărat al Constantinopolului (mort, pe metereze, în ziua asediului decisiv, din 29 mai 1453).
p. Altfel, între marile cauze ale sfârşitului Bizanţului, e obligatoriu de repertoriat natura şi istoria relaţiilor cu latinii (Roma, Papa, Britania, veneţienii, genovezii) povestea despre partida prounionistă şi cea antiunionistă este, ea însăşi, fabuloasă şi este greu de decelat, pentru acea dată şi în lumina datelor care ne-au parvenit, cât e joc dogmatic şi cât e joc politic, de orientare în contextul unei istorii care are, în acele decenii, un interval de mare acceleraţie.
q. Însă probabil că dosarul otoman e, pentru contextul acelor decenii, cel mai complicat. Evident că J. Harris îl ştie foarte bine şi îl povesteşte cu mare artă. E ceea ce avem aici, în Sfârşitul Bizanţului nicidecum o poveste în alb şi negru, ci o istorie a unor nuanţe care pun o lumină sensibil diferită în legătură cu ceea ce ştim, destul de convenţional, despre această mare temă (care, între altele, priveşte, prin ricoşeu, şi ţara noastră).
r. Şi totuşi, apropo de acest măreţ, magnific, cu totul ieşit din comun joc geopolitic (dar şi, nu poate fi niciun dubiu serios, cu o imensă miză religioasă), Mahomed al II-lea, a doua zi după ce Constantinopolul e căzut, merge într-o biserică: şi anume, în cea mai mare biserică. În Hagia Sofia.
s. Iată cum descrie, şi cât de plastic, J. Harris: când a ajuns, a descălecat, s-a înclinat până la pământ şi şi-a presărat o mână de ţărână pe turban, gest de umilinţă înaintea lui Allah, adevăratul biruitor. Apoi a intrat în catedrală şi a pus un muezin să se urce în amvon şi să vestească de acolo că nu există altă divinitate în afară de Allah şi Mahomed este profetul Lui.
ş. După sceneta menită să anuleze sau măcar să risipească eventuale aluzii la vreo formă de hybris, urmează din nou şi din nou politică, geopolitică, represalii, regrupări, jocuri sângeroase în cascadă şi consolidarea unui mare fapt istoric căderea Constantinopolului nu e încă (de tot) sfârşitul Bizanţului, dar este un accelerator de istorie ieşit din comun.
t. Dacă ar fi să fie comparată cu un fluture, Constantinopolul ar fi, în epocă, egal cu întregul corp al fluturelui s-a spus. Şi pe bună dreptate! (J. Harris dă numeroase indicaţii de ordin simbolic şi strategic care vor argumenta, abundent, această comparaţie uluitoare şi foarte puternică).
ţ. Prin urmare, şi căderea sa căderea Constantinopolului e echivalentă căderii, dintr-un fluture întreg, a corpului acestuia. Aşadar, ocuparea Constantinopolului de către turci, pun la/ pe pământ aripile Imperiului bizantin.
u. În Mediterana, (mai) mereu şi până de curând Constantinopolul era marele jucător. Cine va stăpâni acel teritoriu cu un amplasament geopolitic ieşit din comun (un amplasament declinat religios, de asemenea) va fi stăpânul lumii până acum câteva secole: şi, chiar şi acum, dacă nu stăpân, în orice caz şi incontestabil, un mare jucător.
v. O poveste din marea poveste despre sfârşitul Bizanţului cu note tragice e şi aceea cu privire la fuga din calea otomanilor. Pentru Imperiul Roman de Răsărit, anul 1453 e referinţa de răscruce în chestiunea dispariţiei sale. Dar el nu cade dintr-odată, într-o zi sau în câteva zile. Re-compunerea acestei zone durează mulţi ani sub influenţa majoră a otomanilor dacă nu cumva zeci de ani.
w. Există, firesc, şi iniţiative de împotrivire, cu jocuri politice, de negociere dintre cele mai sofisticate unora le-am putea spune, cu sensul uşor depreciativ de astăzi, orientale.
x. De asemenea, e în picioare pentru un timp şi e alimentată constant ideea unei alte cruciade antiotomane. Însă, după cum s-a dovedit, tot acest efort a fost zadarnic, deoarece mai toată retorica războiului cruciat care bântuia în Europa nu a avut vreo consecinţă.
y. Dacă tragem o linie, deşi imperiul nu a fost capabil să înfrunte forţele colosale pornite împotriva lui, religia, arta şi limba Bizanţului au demonstrat o rezistenţă remarcabilă. Secole de-a rândul după căderea Constantinopolului, aceste comori supravieţuitoare s-au păstrat profund în supuşii vorbitori de greacă ai sultanului otoman, care se considerau mai degrabă romei, având sentimentul identităţii lor distincte şi speranţa că un împărat creştin va veni din nou, într-o bună zi, să domnească la Constantinopol. Nu a fost să (mai) fie!
z. Cei care nu au trecut niciodată prin asemenea vremuri, ar trebui să nu le judece aspru aşa se încheie cartea aceasta a lui J. Harris. Dar, adăugăm noi, nici nu ar trebui să îşi refuze datoria de a şi le aminti.