a. De fapt, ceea ce avem odată cu volumul Copiii nopţii. Povestea stranie şi eroică a României moderne e chiar mai mult decât istorie „brici”. Este o istorie tăioasă a ţării noastre, scrisă în elegantul (şi, adesea implicit aici, spumos-polemicul stil) britanic. Aşadar, „brici” & „British”.

ă. Autorul cărţii este Paul Kenyon. Istoric şi jurnalist de top BBC. Şi ca autor, şi ca prezenţă mediatică la vârf – cu portofolii remarcabile.

â. Ceva mai detaliat: Paul Kenyon este autor şi jurnalist, laureat al Premiului BAFTA pentru cel mai bun documentar. A făcut reportaje BBC din zone de război periculoase din întreaga lume, realizând peste 50 de documentare despre experienţele trăite. A transmis corespondenţă jurnalistică din Ucraina, în 2014 şi în 2022, şi din „Războiul Civil Libian“, pe tot parcursul anului 2011. A călătorit pe cea mai periculoasă rută de migraţie din lume, din Africa Subsahariană în Europa, pentru a arăta modul în care tineri africani riscă totul în căutarea unei vieţi mai bune. Pe lângă Africa, Kenyon a călătorit mult în Europa de Est.

b. E legat prin multe fire de România – recent (amănunt picant, poate) a stat la început de an mai mult timp aici, pentru a documenta şi relata despre celebrii şi controversaţii fraţi Tate. De altfel, Paul Kenyon vorbeşte despre România ca despre „căminul său spiritual”. Aici şi-a întâlnit şi soţia (Flavia Kenyon – daţi un Google să vedeţi ce profil profesional cu totul remarcabil are distinsa doamnă!), la scurt timp după Revoluţia din 1989.

c. Aşadar, Paul Kenyon ştie, chiar la modul capilar aş/ am putea spune, ţara noastră – şi îi ştie foarte bine şi istoria. O povesteşte în această carte – tradusă în 2022 la noi, la editura Litera (tot mai buni şi pe zona aceasta – a cărţilor de istorie: colecţia „Kronica” merită o atenţie aparte!) de Antoaneta Olteanu.

d. Kenyon spune că, pentru a scrie această carte, a avut nevoie de nu mai puţin de 27 de ani: de cercetare – adesea la firul ierbii –, de interiorizare, de documentare (de arhivă, din dialog direct), de filtrare, de înţelegere. A meritat o asemenea investiţie de timp: pentru că (i-)a ieşit una dintre cele mai capitvante istorii ale României scrise vreodată.

e. Picant: cea mai mare parte a cărţii a fost scrisă în faimoasa London Library – „chiar în sălile în care Bram Stoker a făcut cercetări şi a scris Dracula, sperând ca spiritul lui să mă inspire cumva să ajung la un nivel mai înalt de scriere”.

f. La fel: picant – dar şi bine calculat, căci Paul Kenyon e un profesionist al story-telling-ului! –, cartea de istorie a României (scrisă, în primul rând, să nu uităm: pentru un public occidental) se deschide, fastuos, cu o suită de relatări care îl au în centru pe Vlad Ţepeş.

g. Să deschizi o carte de istorie cu povestea celui despre care s-a spus, de atâtea ori, că a inspirat-o pe cea despre Dracula ar fi doar o opţiune facilă dacă naraţiunea ar fi monocordă. Nu e cazul cu ceea ce face Paul Kenyon – şi la deschidere, şi pe tot parcursul istoriei pe care ne-o propune odată cu cartea sa. Strategia sa de discurs e una foarte inteligentă.

h. Pe de o parte, e evidentă plăcerea de a spune povestea senzaţională – registru mitologic şi fantastic de-a dreptul – despre Dracula şi despre „cioturile” de realitate care au alimentat una dintre cele mai cunoscute naraţiuni horror ale modernităţii.

i. Pe de altă parte, e la fel de evidentă plăcerea lui Paul Kenyon de a demonta, cu tact, subtilitate, în fond cu un amplu apel la o raţiune critică, aceată poveste cu vampiri, penumbră, întuneric, moarte şi viaţă (de) dincolo de moarte.

î. Un exemplu numai: Vlad – tatăl celui care va deveni Vlad Ţepeş – şi Alexandru sunt parte dintr-un clan care se luptă, pe viaţă şi pe moarte (la propriu), pentru supremaţie la tronul Ţării Româneşti. Vlad şi Alexandru sunt, de altfel, rivali. Vlad – nu Vlad Ţepeş, ci tatăl acestuia – ajunge, într-un moment de răscruce, la Nürenberg, capitala neoficială de la acea vreme a Imperiului Roman de Apus. E primit de împăratul Sigismund şi, în semn de preţuire, primeşte un colier de aur a cărui imagine, fin gravată, e cea a unui dragon. Fapte!

j. Tot fapte: „Vlad a fost rugat să jure că va proteja creştinismul de toate forţele invadatoare. Mai cu seamă, că va lupta până la moarte împotriva armatelor islamice ale turcilor otomani”.

k. Evidenţă – fapt: jurământul pe care Vlad este invitat să îl facă – şi îl face – e „parola” pentru a intra în Ordinul Dragonului, o societate cavalerească secretă cu 24 de membri – numai 24! – din, de regulă, cele mai proeminente familii regale din Europa. Henric al V-lea a fost membru al Ordinului Dragonului, la un moment dat.

l. Mit & trecerea în mit: „când s-a întors acasă de la Nürenberg, nu s-a putut abţine să nu le spună curtenilor despre ritualurile exotice ale ordinului secret. De atunci i s-a spus Vlad Dragonul, tradus în româna veche prin „Dracul”. Astfel, a devenit Vlad Dracul, un termen de mare onoare. Dar cuvântul are şi un sens secund, anume „diavol”. Vlad a transmis titlul său de onoare, moment în care a fost transformat în diminutiv, prin adăugarea unui „a”, astfel băiatul fiind cunoscut ca Dracula”.

m. Elementar, nu? Da – cu condiţia ca memoria istorică şi curiozitatea bine orientată, inclusiv într-o direcţie etimologică să fie bine activate.

n. Bonus: „coroana mitologică” a lui Vlad Ţepeş este doar o secvenţă din modul în care Paul Kenyon înţelege prezenţa acestui personaj aparte – important şi pentru istoria românilor, dar – nu mai puţin – şi pentru imaginarul istoriografic românesc.

o. Pe de o parte: Vlad Ţepeş – Vlad „Dracula” e un personaj istoric complex, cu o prestaţie politică (inclusiv în sensul negocierii, a construcţiei şi a întreţinerii alianţelor) remarcabilă în epocă şi, nu mai puţin, înzestrat cu o viziune şi o inteligenţă militare care l-au făcut realmente de temut la vremea sa.

p. Pe de altă parte: istoriile despre istoria lui Vlad Ţepeş – forţa modelului (real sau dorit) – se revarsă până către contemporaneitate. Vlad-Ţepeş e un mit politic esenţial pentru modernitatea istorică românească şi a te apropia, din mai multe unghiuri, aşa cum o face Paul Kenyon, de povestea sa complexă înseamnă a avea acces la un instrument privilegiat de cunoaştere. Încă o dată: nu e întâmplătoare, ci foarte folositoare, această „intrare” pe care şi-o asigură Paul Kenyon în cartea sa de istorie a României.

q. O carte care, apropo şi de Dracula, şi de Vlad-Ţepeş, şi de rătăcirile istorice cât se poate de reale, se cheamă, să ne reamintim, Copiii nopţii.

r. Încă un „zoom” asupra unei secvenţe de discurs aparent secundară sau chiar marginală. Paul Kenyon vorbeşte, în mai multe secvenţe, despre familia sa lărgită românească; o face nu numai la secţiunea de mulţumiri pentru cei care l-au îndrumat prin „sinergia faptelor” şi a miturilor de ordin istoric/ istoriografic specific româneşti, ci şi – repet: nu o singură dată! – chiar în lucrarea propriu-zisă.

s. În alte cuvinte: atât soacra, cât şi socrul său (amândoi, români, cum spuneam şi la început), dar şi părinţi ai celor doi, sunt, explicit, personaje cu rol istoric care sunt evocate în Copiii nopţii. Îi vom regăsi dincoace şi dincolo de Prut, în interbelic şi, mai apoi, în comunism. Kenyon scrie, de fapt, alegând foarte inspirat ce anume, despre rudele apropiate ale soţiei sale, într-un fel foarte inteligent şi neobişnuit pentru ceea ce înseamnă discursul istoric: scrie despre acestea – ca oameni ai istoriei mici care e parte modela(n)tă din Istoria Mare.

ş. În altă ordine de idei, această istorie a României – una dintre multele posibile, desigur – nu e una care să caute să şocheze, care să vâneze senzaţionalul, deşi e plină de referinţe de mare tensiune. Pe de o parte, e o istorie scrisă „de la distanţă” – e o privire de la distanţă. Exerciţiul distanţei – făcut cu bună credinţă – e unul foarte preţios. Şi acest exerciţiu e chiar preţios.

t. Pe de altă parte, prin destinul său personal, prin alianţele familiale pe care autorul cărţii le-a făcut, e şi o carte emaptică.

ţ. În toamna anului trecut, am avut privilegiul şi bucuria să bem o cafea împreună. Apropo de empatie, între altele, mi-a spus aşa: „m-a făcut să devin parţial defensiv, să iau apărarea românilor şi să sap mai mult în istoria românilor pentru a descoperi sufletul, esenţa României care merge mult înainte de perioada comunistă”.

u. Tot atunci, mi-a detaliat la ce anume se referă titlul cărţii – inspiraţia i-a venit de la Bram Stoker, e vorba de lupii care îl protejează pe Dracula. „Dar în România cred că este succesiunea de lideri corupţi şi totalitari pe care i-aţi avut”.

v. Mai limpede: „I-aş numi astfel pe aproape toţi conducătorii politici ai României: în afară de Regina Maria titlul are în vedere lideri ca Antonescu, Codreanu şi Ceauşescu, Gheroghiu Dej, Ana Pauker, aceşti oameni care «au condus» – între ghilimele fie spus – România”.

w. Să mai spunem neapărat: (1) Paul Kenyon este realmente un foarte bun portretist. Cu mână de prozator de top, ne oferă, adesea în doar câteva fraze, portrete memorabile ale unora dintre marile staruri ale istoriei noastre, mai ales ale istoriei politice româneşti.

x. Să mai spunem neapărat: (2) partea leului în decupajul istoric pe care ni-l propune (pe o lucrare de 440 de pagini) e, previzibil, istoria modernă a României. Un accent deosebit şi o fracţie semnificativă în economia întregului volum e în raport cu istoria teribilă a comunismului românesc – e o istorie, să adăugăm imediat, pe care autorul britanic nu o încarcă deloc cu fard.

y. Să mai spunem neapărat: (3) Paul Kenyon este un strălucit cunoscător şi comunicator de contexte pentru diversele momente istorice pe care le-a selecţionat pentru istoria sa. Acest fapt: o foarte bună stăpânire (i.e. înţelegere!) a contextului – contextelor e şi mai adecvat spus – în care se întâmplă marile momente istorice e un mare atu pentru această carte.

y. Nu avem totul în această carte – obiectiv, de altfel, de neatins pentru orice fel de istorie, indiferent cât de mare şi de densă ar fi ea. Dar avem foarte mult(e) şi spuse/ scrise într-un mare fel. Avem, pe de o parte, multe motive de bucurie la lectură, odată cu Copiii nopţii. Multe, de asemenea, motive de îngrijorare şi reflecţie.

z. Cartea e, în fine, spectacolul de rang înalt, un spectacol onest şi încântător, al unei minţi iscoditoare şi extraordinar de inteligente. Adaug – şi nu din complezenţă: Copiii nopţii reprezintă un eveniment editorial. În orice caz: e o remarcabilă şi foarte ataşantă lucrare de gen!