a. Manfred Spitzer revine în limba română cu o nouă carte. Recentissimă: Singurătatea. Boala necunoscută, editura Humanitas.

ă. Tot la editura Humanitas a apărut, în urmă cu trei ani, o lucrare de răscruce (e, cu adevărat, un best-seller internaţional) a aceluiaşi autor: Demenţa digitală. Cum ne tulbură mintea noile tehnologii.

â. Apropo: singurătatea este una dintre marile şi teribilele consecinţe ale excesului de noi tehnologii, care creează surogate de viaţă. Singurătatea e, aşadar, temă comună pentru cele două cărţi. Departe de a fi singura asemenea temă, bineînţeles.

b. O paranteză – cea mai recentă carte a lui Manfred Spitzer în româneşte are două traducătoare. Prima: Andra-Octavia Drăghiciu. A doua: Alexandra Furnea – autoarea cărţii Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars, o cutremurătoare mărturie personală – şi o mare pildă de viaţă – despre incendiul de la clubul Colectiv.

c. Încă o paranteză: nu e singura lucrare care apare la Humanitas şi care are în centrul ei tema singurătăţii. Acum 2 ani, celebrei Noreena Hertz îi apărea cartea Secolul singurătăţii. O pledoarie pentru relaţiile interumane. E o carte comparabilă, ca magnitudine publică, şi cu volumul mai înainte menţionat al lui M. Spitzer despre Demenţa digitală.

d. Să spunem neapărat şi că: atât M. Spitzer, cât şi N. Hertz au fost în centrul unor speciale şi foarte apreciate conferinţe publice din suita Conferinţelor Humanitas de la Ateneu. Spitzer, cu trei ani în urmă; Hertz, chiar anul acesta, la început de mai.

e. „Imaginaţi-vă că ar exista o boală care s-ar manifesta tot mai des şi ar provoaca dureri cronice – o maladie contagioasă, încă necercetată de oamenii de ştiinţă, care s-ar răspândi atât de rapid încât nu am avea timp să ne imunizăm împotriva ei, şi care ar fi clasificată drept una dintre cele mai frecvente cauze ale mortalităţii în lumea occidentală”, (ne-)a scris Manfred Spitzer.

f. Şi mai departe: „O boală care favorizează apariţia altor suferinţe, de la răceli, depresie şi demenţă la infarct, accident vascular cerebral şi cancer. Această boală ar fi, prin urmare, un factor important de risc pentru apariţia altor maladii cu incidenţă crescută şi fatale”.

g. Şi concluzia: „În acelaşi timp ar fi înşelătoare, deoarece mulţi dintre cei afectaţi nici nu ar şti că suferă de ea. Această boală chiar există, şi se numeşte singurătate“.

h. Aceasta este marea teză a cărţii, acesta este declaraţia de principiu pe care (ne-)o face Manfred Spitzer. Singurătatea e o boală şi e pericolul numărul unu pentru sănătate, spune/ scrie/ crede un mare psiholog şi neurocercetător al lumii.

i. Cartea de faţă nu e (doar) un eseu; ea este, mai ales, rezultatul unor ample cercetări de specialitate şi de fineţe. Volumul stă, aşadar, pe numeroase studii observaţionale şi pe experimente care acoperă nivelul cercetării de bază până la cel al medicinei şi psihologiei aplicate.

î. E cartea lui Manfred Spitzer, aşadar, a unuia dintre cei mai faimoşi specialişti în neuroştiinţe din Germania, foarte implicat în dezbaterile despre tehnologie şi educaţie. A studiat medicina, psihologia şi filozofia la Universitatea din Freiburg, iar în prezent este profesor de psihiatrie la Universitatea din Ulm, unde conduce din 1997 Clinica psihiatrică universitară şi din 2004 Centrul pentru neuroştiinţe şi învăţare. A fost de două ori profesor invitat la Universitatea Harvard. Este gazda emisiunii TV săptămânale Geist und Gehirn (Minte şi creier), în care prezintă unui public larg rezultatele cercetărilor sale în domeniul neuroştiinţelor. Alături de toate acestea şi în chip pregnant, Spitzer e autor a numeroase cărţi cu mare impact internaţional.

j. Revenind la tema mare a cărţii, să consemnăm că singurătatea nu e o necunoscută pentru psihologi şi psihiatri, doar că, cel mai adesea, ea a fost analizată şi/ sau tratată ca un marker pentru alte afecţiuni psihice.

k. Or: „noi cercetări în domeniul epidemiologiei, psihologiei, neuroştiinţelor, sociologiei şi nu în ultimul rând, psihiatriei arată însă că această boală poate şi trebuie să fie privită ca un subiect de sine stătător”.

l. În alte cuvinte, tot ale lui Manfred Spitzer: „singurătatea nu este numai un simptom, adică un semn al unei boli, ci este ea însăşi o boală!”.

m. În chestiunea evantaiului (sub)tematic, a subdiviziunilor cărţii, oferta pe care M. Spitzer ne-o face e dintre cele mai generoase. Iată câteva borne: mega-trend şi boală; durerea singurătăţii; singuratate & contagiune socială; singurătatea provoacă stres; online – împreună, dar singuri?; singurătatea ca factor de risc pentru îmbolnăvire; singurătatea – cauza principală a deceselor; ce fel de singurătate e de căutat?

n. Teme & subteme dintre cele mai grele – şi, eseistic şi ştiinţific, dintre cele mai generoase –, aşadar. Dar şi un bombardament de date şi rezumate ale experimentelor medicale. De ce aşa? – ne putem întreba.

o. Pentru că, ne spune autorul: „mi se pare că este important să scriu nu doar despre ceea ce ştim, ci şi de ce ştim aceste lucruri şi cum am ajuns la asemenea descoperiri ştiinţifice”.

p. Un asemenea scenariu asigură, în alte cuvinte, premise solide pentru o înţelegere aprofundată – una care face posibilă deosebirea „faptelor adevărate de cele alternative, în era noastră postfactuală”. Spitzer pune în joc, altfel spus, o foarte bună încăpăţânare medical-ştiinţifică; una şi în sensul alinierii argumentelor, dar şi în sensul găsirii de soluţii, al vindecării în cele din urmă.

q. Apropo de diagnosticul corect, dar şi de (posibila vindecare): tema pe care M. Spitzer o adânceşte în această carte nu are relevanţă numai pentru domeniul său de activitate. „Mă priveşte şi personal”, ni se confesează autorul. Şi întăreşte: „în timp ce scriam această carte, am realizat cât de crucială este problema singurătăţii şi că nu trebuie să o mai ignorăm”.

r. În chestiunea intersecţiei dintre Demenţa digitală şi Singurătatea. Boala necunoscută, să consemnăm, mai întâi, câteva titluri de subcapitole care, pe de o parte, dau seama de atitudinea lui Spitzer faţă de ravagiile pe care le provoacă minţilor noastre noile tehnologii şi, pe de altă parte, care etalează o nouă baterie redutabilă de argumente aflate în posesia neuroscientistului german. Aşadar: „Depresia Facebook”, „Divorţul de pe Twitter”, „Contagiune emoţională prin Facebook”, „Criza de încredere în era SmartPhone-ului”.

s. Sensurile – dure – la care trimit titlurile mai înainte (special) menţionate ca atare trebuie să fie coroborate – inclusiv pentru a avea un tablou mai complex cu privire la problematica extrem de complexă a singurătăţii – cu altele. De pildă: cu referinţele despre încredere şi strategiile de recâştigare a acesteia sau cu notele sistematice cu privire la cum să învăţăm compasiunea.

ş. „Internetul este văzut de mulţi ca o armă împotriva singurătăţii”. Dar nu şi de către Manfred Spitzer.

t. „Evaluarea impactului tehnologiei asupra societăţii este în continuare un concept străin de domeniul digitalizării”, adaugă Spitzer. Hic sunt leones! – ne avertizează, la capătul fiecărui raţionament despre această nouă lume – şi ea, în felul ei, o minunată lume nouă – marele om de ştiinţă german.

ţ. Sunt extraordinar de numeroase argumentele prezentate de Manred Spitzer care converg spre ideea că singurătatea e realmente o boală. A refuza o asemenea idee, după listarea acestor argumente, înseamnă a nu vedea elefantul din încăpere.

u. De la distanţă privind, pare că experienţa comunitară poate să fie un remediu semnificativ împotriva singurătăţii ca boală. Pe de o parte: „trebuie să acordăm atenţie singurătăţii, deoarece este mult mai periculoasă decât alte boli letale”. Şi: „indiferent cât de mare ar fi numărul de pustnici sau de narcisişti, ei nu formează o comunitate”.

v. Pe de altă parte: „o comunitate funcţională este cea care încurajează cooperarea şi întovărăşirea oamenilor, astfel încât vieţile lor să capete sens existenţial”.

w. În acelaşi sens, ceva important, elementar, dar adesea trecut cu vederea: există o modalitate generală de a vorbi despre o boală şi există, mai ales, o înţelegere a acelei boli în manifestările sale individuale. Există un nume care stă pentru o anumită afecţiune şi există, mai ales, modalităţile (diverse) în care există, concret, boala care e numită cu un singur cuvânt.

x. „Lucrarea de faţă îl scuteşte pe cititor de multă muncă, iar valoarea unei cărţi se măsoară în lipsa nevoii de a mai citi şi altceva după ce ai lecturat un anumit volum. În cazul de faţă, cititorul nu mai trebuie să studieze câteva sute de lucrări ştiinţifice pe tema singurătăţii”.

y. Însă, apropo de limite: „cartea nu poate înlocui însă reflecţia asupra propriei situaţii – asupra a ceea ce este de făcut aici şi acum. Dar poate uşor uşura semnificativ acest proces. De aceea am şi scris-o”, scrie Manfred Spitzer.

z. Bref: a citi cu maximă atenţie această carte e o formă de singurătate de căutat. Fie şi pentru motivul că acest fel de a investi în singurătate este unul care poate înlătura numeroase tentaţii de a merge către acea singurătate care NU e de căutat...