Anul Monica Lovinescu Marea Doamnă a Exilului Românesc
de Cristian Pătrăşconiu
În 19 noiembrie 1923, la Bucureşti, s-a născut Monica Lovinescu. Extrordinara Monica Lovinescu! În 2023 este celebrat centenarul naşterii acestei mari conştiinţe a României pe bună dreptate, numită, între altele, Marea Doamnă a Exilului Românesc. În plus, 2023 este desemnat la iniţiativa Fundaţiei Humanitas Aqua Forte şi a Editurii Humanitas Anul Monica Lovinescu, un an în care s-au derulat şi de-a lungul căruia se vor derula mai multe serii de evenimente dedicate acestui moment aniversar.
Profil
Să ne reamintim câteva dintre reperele personale şi profesionale ale, dincolo de orice dubiu, uneia dintre marile personalităţi ale culturii române din ultimul secol şi, totodată, ale unui om care simbolizează, prin viaţa şi opera sa, ideea majoră de reper etic. Cu un joc de cuvinte pe care chiar Monica Lovinescu l-a folosit: un reper est-etic.
Monica Lovinescu, fiica lui E. Lovinescu şi a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, a fost jurnalistă şi critic literar. După absolvirea Facultăţii de Litere din Bucureşti (1946), a fost asistenta lui Camil Petrescu la Seminarul de Artă Dramatică şi a colaborat la diverse publicaţii (Revista Fundaţiilor Regale, Kalende, Vremea, Democraţia lui Anton Dumitriu) cu pagini literare, cronică dramatică etc. A obţinut o bursă a statului francez în 1947 şi a plecat la Paris, în condiţii de călătorie riscante. Imediat după abdicarea forţată a Regelui Mihai I, a cerut azil politic în Franţa. În prezentarea sa de pe site-ul Editurii Humanitas, se menţionează, de asemenea, că în primii ani de exil a făcut diverse încercări regizorale. Astfel, în această perioadă, semnează capitolul despre teatrul românesc în Histoire du spectacle (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard). Traduce câteva cărţi din româneşte, sub pseudonimele Monique Saint-Côme şi Claude Pascal şi, împreună cu Eugčne Ionesco, traduce din teatrul lui Caragiale în limba franceză. Colaborează deopotrivă la revistele de limbă română din exil: Luceafărul, Caiete de dor, Fiinţa românească, Ethos, Contrapunct, Dialog, Agora etc. Anul 1951 este un reper important atât pentru profilul public al Monicăi Lovinescu, cât şi pentru milioanele de români, în ochii cărora devine vocea libertăţii şi a adevărului. Acesta este anul în care se dedică activităţii radiofonice şi ţării din gând: realizează, până în 1975, emisiuni literare şi muzicale la Radiodifuziunea Franceză, iar din 1962 trece la microfonul Europei Libere (va lucra aici până în 1992, la închiderea postului). A avut emisiuni săptămânale ascultate cu enorm interes în România: cronica de carte de la Actualitatea culturală românească, precum şi Teze şi antiteze la Paris. Ei (Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca) au vorbit pentru douăzeci de milioane de români şi în locul lor, spune Gabriel Liiceanu în legătură cu extraordinara formă de patriotism înalt al soţilor Lovinescu-Ierunca. Curajul ieşit din comun al Monicăi Lovinescu acela prin care s-a putut impune minciunii instituţionalizate şi devenite politică de stat, adevărul rostit sistematic, simplu şi tranşant stârneşte furia autorităţilor comuniste din România. În ajunul zilei sale de naştere, în 1977 are loc o încercare de asasinat de către un terorist aflat în solda lui Nicolae Ceauşescu. După 1990, cărţile i se publică constant la Editura Humanitas: 6 volume din Unde scurte, textele scrise pentru România literară (în volumul Diagonale), La apa Vavilonului; de asemenea, Jurnalele sale (şase volume publicate în timpul vieţii) şi unul, inedit, postum. Monica Lovinescu a murit în 20 aprilie 2008.
Cinci cărţi seria aniversară
La începutul anului au fost lansate, inclusiv în cadrul unei conferinţe publice la care au participat Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici, cinci produse editoriale care marchează centenarul Monica Lovinescu. Este vorba despre următoarele titluri (asupra cărora vom reveni punctual, în cadrul acestor pagini): O istorie a literaturii române pe unde scurte. 1960-2000; Etica neuitării; La apa Vavilonului; Jurnal esenţial şi, în tandem (şi într-o prezentare care privilegiază documentul de tip audio), Monica Lovinescu-Vigil Ierunca, Aici e Radio Europa liberă!.
Viziunea
Cât de departe a putut să facă această femeie ! aceasta e o replică pe care am auzit-o de multe ori despre Monica Lovinescu. Şi anume: venind din partea unor oameni care au convingeri politice & istorice dintre cele mai diverse, unele dintre ele fiind chiar în raport de contradicţie. Etica neuitării titlul este pur şi simplu genial, greu de uitat; aş spune chiar, de...neuitat! înseamnă eseurile politico-istorice (o selecţie masivă a lor, desigur) ale Monicăi Lovinescu, antologate şi prefaţate de Vladimir Tismăneanu. Cel care notează despre această carte fundamentală, care poate deveni iconică pentru reflecţia de gen: o spun cu deplină responsabilitate şi convingere în cultura română, Monica Lovinescu a fost cea mai rafinată cunoscătoare, exegetă, analistă a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea şi demistificarea pretenţiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legăturile de adâncime, infraraţionale, dintre comunismul românesc (şi nu numai) şi variile încarnări ale fascismului. Când regimul comunist a îmbrăţişat temele, fantasmele şi obsesiile extremei drepte interbelice, făcându-le ale sale, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai târziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. La un ceas când asistăm la strădanii insidioase de obliterare a conştiinţei istorice, găsim în opera Monicăi Lovinescu argumente imbatabile pentru a nu uita.
Evantaiul tematic pe care îl vom survola, odată cu lectura acestei cărţi, este unul dintre cele mai bogate. Vom vedea/ citi/ înţelege mult mai multe despre, între altele: memorie şi strategii de mascare a adevărului, istoria recentă, articulaţiile în adevăr ale sistemelor comuniste, etică şi politica de stat a minciunii, patologii politice, religii politice şi rezistenţă. Cartea e, nu mai puţin, un manual de etică sui generis. Fiindcă, şi aici se cuvine încă o dată să revenim la cuvintele autoarei: Pentru a vedea ceea ce aparţine, din starea actuală, specificului naţional (neantului valah) şi ce lui «homo sovieticus», ar fi nevoie, pe de o parte, să acordăm prioritate studierii în profunzime a fenomenului comunist, servindu-ne de studiile scrise de-a lungul acestei jumătăţi de veac în Occident, iar pe de alta, să comparăm câteva din plăgile, viciile, neajunsurile dezvăluite de brusca detracare, dezmembrare a imperiului comunist. De la formele extreme ale unui naţionalism cu miasme de ură, ce otrăvesc atmosfera, până la dificultăţile societăţii civile de a se reconstitui, greutatea de a asuma cu adevărat o răspundere, dificultatea de a despărţi adevărul de minciună toate să fie oare datorate doar balcanismului nostru frenetic?... Ieşirea din insularizarea explicaţiei specific româneşti, şi numai româneşti, ar servi şi la ruinarea celuilalt pol: mioritic, sau de continuă victimizare, ce-ar putea, sumar şi familiar, fi rezumat prin «ca la noi, la nimenea».
Legământul subtil
Memoir de super-clasă (pentru că e un document de memorie, un fel de rezumat al unor jurnale de tinereţe şi maturitate care se întind pe câteva decenii) dar, de fapt, mult mai mult decât atât e La apa Vavilonului, volumul spelndid şi nu foarte uşor de definit al Monicăi Lovinescu. Volum care consemnează un amurg de epocă, dar şi o speranţă, şi anume, că modelul normalităţii e, în ciuda tot mai multor obstacole, contaminant în grad înalt. Lumea veche cu atmosfera ei şi cu oamenii care o populau (există o linie groasă în această carte despre specia numită portret literar), cu reflexii (încă o dată: contaminante şi de imitat) pentru lumea nouă (nu încă minunata lume nouă) e prezentă, din abundenţă, în această carte specială. Una în care, neapărat de spus, străluceşte conştiinţa morală dobândită, educată, şlefuită. E de amintit, şi în contextul particular al acestei cărţi, dar şi în contextul general al uriaşei opere (scrise, vorbite, trăite) pe care ne-a lăsat-o Monica Lovinescu, formula definitivă a lui Horia-Roman Patapievici despre această Doamnă Extraordinară: lupta ei a fost nu atât pentru o literatură frumoasă, cât pentru o societate de caractere. Pe ele le căuta şi după apariţia lor tânjea. «Trăiţi frumos» însemna, pentru ea, trăiţi drept, trăiţi în acord cu exigenţele demnităţii. Caracterul a fost criteriul suprem care a ghidat viaţa Monicăi Lovinescu. Acesta a fost «curajul fizic în faţa morţii» pe care Monica Lovinescu l-a profesat toată viaţa. La apa Vavilonului e (şi) o carte ca un testament, ca un legământ.
Şi criteriul estetic, şi cel etic
Tatăl Monicăi Lovinescu nu mai puţin extraordinarul E. Lovinescu a înfiinţat şi tutelat un cenaclu vital pentru cultura română. Schimbând ceea ce e de schimbat, ceva similar a făcut şi Monica Lovinescu, şi anume, săptămână de săptămână, pentru decenii, în studiourile de la Europa liberă. Acolo se citeau scrieri care în România erau interzise, se organizau dezbateri cu autori români şi se comenta, cu pertinenţă, o creaţie literară născută în vremuri de represiune. Căci pe atunci, în ţară, cenzura nu doar mutila producţia scriitorului, ci şi distorsiona ideologic judecata criticului literar. Cronicile literare ale Monicăi Lovinescu recompun, panoramic, «istoria recentă» a literaturii noastre. Iar dacă în salonul de altădată al cenaclului Sburătorul, patronat de criticul E. Lovinescu, încăpeau doar puţini, în salonul deschis «pe unde scurte» a încăput, cum ştim, o întreagă ţară, spun editorii cărţii O istorie a literaturii române pe unde scurte. 1960-2000, într-o extraordinar de inspirată notă de prezentare a cărţii.
Pe bună dreptate preocupat iar uneori de-a dreptul îngrijorat de condiţia fragilă de astăzi a criteriului estetic (în chestiunea culturii umaniste şi, în mod aparte şi apăsat, cu privire la literatura contemporană), Nicolae Manolescu nota chiar în fundamentala sa Istorie critică a literaturii române despre această (chiar ieşită din comun istorie a literturii române pe unde scurte): Noi toţi am ascultat-o cu sfinţenie, vreme de treizeci de ani, de două ori pe săptămână, comentând cărţi şi evenimente culturale. Un cronicar literar devenit legendă vie. [
] Cine dintre noi n-a simţit asta? Şi, apoi, cine n-a dorit să-şi confrunte opiniile cu ale ei, ori să fie omologat de ea?. Ei bine, revenind la tematica despre criteriul estetic, ce face în această carte o carte compusă, să notăm acest detaliu Monica Lovinescu e să fixeze criteriul estetic (filtrul său critic e formidabil!) şi să îl dubleze de unul etic. O istorie est-etică, aşadar. O panoramă extrem de preţioasă, cu scriitori în prim-plan. Scriitori despre care aceeaşi M. Lovinescu aprecia că: în totalitarismul din secolul al XX-lea, scriitorului i s-a cerut însă să păcătuiască prin şi cu instrumentul lui de creaţie: cuvântul. Adevăratul păcat ca şi adevărata răspundere a unui scriitor se săvârşeşte împotriva cuvântului şi în funcţie de el. Scriitorul a fost împins (în momentele cele mai grave, obligat) să mintă, să scrie ceea ce nu credea, să descrie ceea ce nu vedea. Să înlocuiască realitatea, desfigurând-o şi umilind-o, prin ideologie
Pentru scriitor, în orice caz, la început a fost Cuvântul, şi respectarea lui e primul dintre comandamente. Încălcarea se plăteşte cel mai adesea cu neperenitatea operei.
Memoria
Nu există autobiografie lineară, certă, cronologică, ci numai frânturi ca din ceaţă care vin spre tine în dezordine. Nu se poate să te povesteşti fără a pune în chestiune certitudinea acestei povestiri. Evanescenţa nu numai a amintirilor, dar şi a persoanei care şi le deapănă: ea e compusă din mai multe, uneori juxtapozabile, niciodată identice. O viaţă nu e o biografie, ci o suprapunere de clişee biografice. Cele mai multe nesemnificative, notează Monica Lovinescu într-o suită de consideraţii cu privire la ce poate face un jurnal şi, în genere, un document a cărui miză supremă este conservarea memoriei. Jurnal esenţial şi ea o carte retipărită şi marketată pentru seria aniversară M.Lovinescu este una dintre marile cărţi de gen apărute la noi. Cu o selecţie care acoperă toate cele 7 volume de Jurnal ale Monicăi Lovinescu scrise între 1981 şi 2002 (o selecţie atentă şi făcută cu mult discernământ de Cristina Cioabă), volumul de faţă ne oferă şi (numeroase) mostre şi pilde de istorie mică să îi spunem şi cu un alt nume: de istorie personală şi, de asemenea, numeroase secvenţe de istorie mare, cu atât mai mult cu cât intervalul de timp decupat e unul cu mare relevanţă istorică şi, în plus, e privit şi primit de cineva cu puteri ieşite din comun de a înţelege şi de a-i povesti sensurile. Despre această carte, Ioana Pârvulescu, ea însăşi o extraordinar de rafinată cunscătoare a personalităţii şi a operei publice a Monicăi Lovinescu, nota, dens şi succint, următoarele: Redus la miez, decojit de redundanţe şi de fraze-parazit, jurnalul Monicăi Lovinescu pune în lumină, ca oglinzile veneţiene, faimoase pentru claritatea lor, un om fără ascunzişuri, frumos şi curat. Nici o minciună nici măcar acele benigne fraze neadevărate cu care avem obiceiul să ne consolăm uneori pe noi înşine nu încape în aceste pagini. Autoarea a avut, ca puţini alţii, vocaţia şi, mai ales, vitejia lucidităţii şi a adevărului. Ceea ce nu înseamnă că nu s-a înşelat, că n-a fost păcălită de destule ori, ci doar că, oricât efort i-ar fi cerut, corecta mereu imaginea oamenilor şi a lumii, în căutarea celei reale: o calitate umană şi în acelaşi timp o «deformaţie» profesională de jurnalist corect, de om conştient că a vorbi la microfon nu e un premiu, ci o teribilă responsabilitate.
Mai mult decât o carte
Aici e Radio Europa liberă! nu e numai o carte şi, îmi vine să spun, nu e nici în primul rând o carte. E un obiect editorial aparte, un dar discret şi atât de preţios pe care îl avem (în condiţii de prezentare de excepţie) de la doi dintre oamenii din centrul patrimoniului verticalităţii româneşti. E, aşadar, carte (sunt transcrise fragmente din emisiuni de referinţă), dar e şi CD cu voci (încă o dată) de patrimoniu ale culturii de limbă română. E, de asemenea, o mostră de bun-gust cultural despre ceea ce conta enorm şi decisiv pentru Ierunci (sau pentru Monici aşa cum li se spunea celor doi): radioul (libertăţii) şi cartea. Aceşti doi oameni au vorbit enorm, desfăşurându-se în timpul istoriei şi recuperând teritoriile pierdute ale cuvintelor. Au vorbit din ce în ce mai mult, exact în măsura în care în noi se articula, progresiv şi iremediabil, tăcerea spune Gabriel Liiceanu, cu referire indirectă şi la ceea ce avem odată cu acest obiect care e, am căzut de acord, mai mult decât o carte. Iată, de altfel, ce avem şi pe CD-ul ataşat acestui obiect: În dialog cu Mircea Eliade cu subtemele: 1. Să nu te laşi strivit de timp; 2. Rezistenţa împotriva timpului; 3. Mircea Eliade şi obsesia României; În dialog cu Eugen Ionescu cu subtemele: 4. Comunismul este cea mai mare escrocherie a secolului 20; 5. Pentru tăcere am ales pictura; 6. Eram un golan; 7. Eugen Ionescu; Exilul este o şansă şi un blestem cu subtemele: 8. Exilul este o şansă şi un blestem; 9. Plagiatul ca boală naţională: 10. Adevărul ca şoaptă esenţială; Sfârşit de veac în România cu subtemele: 11. Nu s-au limitat numai la vorbe; 12. Cum să te dezbari de comunism?; 13. Sfârşit de veac în România; 14. S-a comis o eroare, o gravă eroare; 15. Perfidia vinovată a tovarăşilor de drum. Sunt multe ore conservate aici, peste 8 ore de patrimoniu cultural în format audio. Selecţiile din emisiunile radio şi prezentarile, precum şi îngrijirea acestui obiect-mai-mult-decât-o-carte îi aparţin lui Cătălin Cioabă. Cel care spune, între altele, despre proiectul Lovinescu-Ierunca: Cruciada pentru libertate a fost iniţiată de Radio Europa Liberă în deceniile Războiului Rece din solidaritate cu acea parte a omenirii rămasă în ţări-închisori. Armele ei au fost cuvintele, rostite către toate zările în 27 de limbi. Adevărul era unul singur: acela că fără libertate nu se poate trăi. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au rostit clipă de clipă, în limba noastră, acest adevăr.
Monica Lovinescu 7 citate:
1. Cine nu e capabil să-şi pipăie gândul, gândeşte degeaba.
2. Chiar dacă jurnalul meu pe care nu aş îndrăzni să îl compar cu al tatei nici ca valoare, nici ca interes, are şi «alunecări personale», «pactul autobiografic» se anulează de la sine din moment ce paginile de faţă sunt scrise despre şi pentru alţii.
3. Şi nu suntem, de fapt, acei combatanţi care nu prea mai ştiu ce să facă după ce au câştigat un razboi şi ce război! pierzând însă, tot atât de neaşteptat, pacea?
4. Am găsit câţiva tineri şi mai puţin tineri cărora să le transmitem ceea ce aş putea numi dacă mi-aş îngădui patetisme «datoria de memorie». Cred că expresia îi aparţine lui V., însă îl jefuiesc fără remuşcări. Dacă am reuşit să transmitem această obsesie a aducerii-aminte câtorva din cei ce vor rămâne după noi, aproape totul a avut un sens.
5. Istoria, cu majusculele şi dezastrele ei, împiedicându-mă să-mi duc la îndeplinire vastele mele planuri literare, m-a salvat pur şi simplu nu doar de eşec, dar şi de ridicol.
6. Există un lucru care n-are preţ şi care se numeşte libertatea. Libertatea am obţinut-o în 1989. Există libertatea presei, libertatea dumneavoastră de a pune întrebări, libertatea mea de a vă vorbi, libertatea celor de acasă de a ne asculta şi libertatea fiecăruia de a-şi spune părerea. Libertatea n-are legătură cu cei care sunt cu stomacul gol. În momentul în care mori de foame e totuşi mai bine să spui că mori de foame decât să afirmi că eşti foarte sătul şi fericit. În comunism, asta trebuia să facem.
7. Adevăratul curaj este cel fără speranţă.
Evenimente ale Centenarului
Cele mai multe dintre evenimentele dedicate centenarului naşterii Monicăi Lovinescu Anul Monica Lovinescu, aşa cum a fost numit vor sta, cum e şi firesc, sub tutela Humanitas. Iată mai multe repere pentru acest an: în fiecare lună vor avea loc lansări de carte, dialoguri şi dezbateri la târgurile de carte sau în afara acestor evenimente editoriale speciale în oraşele Bucureşti, Timişoara, Chişinău, Târgu-Mureş, Cluj, Râmnicu-Vâlcea, Sibiu şi Braşov; lansarea CD-ului Aici e Radio Europa Liberă! cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca; selecţie şi prezentare Cătălin Cioabă. De asemenea, ca un punct de vârf pentru Anul Monica Lovinescu în 19 noiembrie (este, de altfel, chiar în ziua care va marca Centenarul Monica Lovinescu) sunt programate mai multe momente care au în prim-plan personalitatea Monicăi Lovinescu: la prânz, dezvelirea grupului statuar Monica Lovinescu-Virgil Ierunca din Cotroceni, realizat de Virgil Scripcariu; mai apoi, seara, la Ateneul Român, Gala Monica Lovinescu, cu un dialog Horia-Roman Patapievici Gabriel Liiceanu în prim-plan: Despre memorie ca datorie, lecţia Monicăi Lovinescu, apoi, decernarea Premiului pentru Ştiinţe socio-umane Monica Lovinescu (preşedinta juriului: Ioana Pârvulescu), lansarea Albumului centenar Monica Lovinescu (autoare: Cristina Cioabă; documentare iconografică: Cătălin Cioabă) şi, la finalul zilei, un Concert de Gală, unde vor putea fi audiate două dintre compoziţiile preferate ale Marii Doamne a exilului românesc Schubert, Notturno, Beethoven, Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră. În luna decembrie a acestui an, la Casa Lovinescu, se va desfăşura o sesiune extraordinară de cenaclu.
|
|